SISTEMUL PULMONAR ȘI AFECŢIUNILE PULMONARE

  

    Componentele sistemului respirator sunt căile respiratorii (cavitatea nazală, faringele, laringele, traheea, bronhia) şi plămânii. Fosele nazale, care alcătuiesc cavitatea nazală, se deschid la exterior prin nări, iar în faringe prin două orificii. Interiorul foselor nazale este căptuşit cu o mucoasa ale cărei secreţii menţin locul mereu umed. Mucoasa, fiind puternic vascularizată, încălzeşte aerul inspirat. Mucusul, cât şi firele de păr din fosele nazale, opresc înaintarea prafului şi a altor impurităţi care se pot afla în aerul inspirat.

   Faringele este organul în care se încrucişează calea respiratorie cu calea digestivă. Laringele este alcătuit din mai multe cartilaje, dintre care cel situat anterior prezintă o proeminență, numită “mărul lui Adam". La intrarea în laringe se află un căpăcel numit epiglotă care, la nevoie, astupă cavitatea laringelui numită glotă.

   Laringele este şi organul vorbirii, deoarece în interiorul său se află două perechi de pliuri numite coarde vocale. Prin vibrarea coardelor inferioare se produc sunetele. Laringele este situat aproximativ pe linia mediană a gâtului, în partea superioară a traheei. Este, în esenţă, o porţiune specializată a traheei, cu un înveliş extern cartilaginos. Deasupra lui se găseşte epiglota, o clapă care acoperă comunicarea dintre faringele inferior şi laringe, denumită glotă.

    Acţiunea epiglotei este controlată automat de către creier, dar, uneori, acesta este inadecvat şi atunci lichidele sau particulele de hrană pătrund în laringe, luând deci o "cale greşită". În afara cazului în care o înghiţitură de mâncare este îndeajuns de mare încât să se oprească în laringe, ea va fi eliminată prin tuse.

    Traheea este un tub lung de aproximativ 12 cm, menţinut deschis datorită inelelor cartilaginoase din care este alcătuit; spre esofag, ţesutul cartilaginos este înlocuit cu ţesut moale, ce uşurează trecerea alimentelor prin aceast. Peretele intern al traheii este căptuşit cu o mucoasa umedă, ale cărei celule sunt ciliate. Cilii se mişca de jos în sus, antrnand astfel impurităţile spre exterior.

  Bronhiile, în număr de două, sunt ramificaţii ale traheii care pătrund în plămâni. Inelele cartilaginoase ale acestora sunt complete, iar mucoasa lor conţine, de asemenea, celule ciliate. Bronhiile se ramifica în bronhii secundare: două în plămânul stâng, trei în plămânul drept.

  Plămânii sunt două organe ce ocupă cavitatea toracică împreună cu inima, vasele mari, traheea, esofagul, aorta şi canalul toracic. Regiunea topografică dintre cei doi plămâni, care conţine organele enumerate, se numeşte mediastin.

 

 

    Plămânul are o formă conică, cu diametrul vertical de circa 25 cm, cel transversal de circa 10 cm şi cel sagital de circa 16 cm. Este de culoare roşiatică - brună şi de consistenţă moale, elastică. Fiecare plămânare câte trei feţe : una externă costală, una internă mediastinală şi una inferioară diafragmatică (sau baza plămânului).

    Pe faţa mediastinală, concavă, se găseşte hilul plămânului, o despicătură în formă de rachetă cu coada în jos. La nivelul hilului intră şi ies din plămâni elementele pediculului pulmonar: bronhia primară, artera pulmonară, cele două vene pulmonare şi vasele cu nervii bronhiei. Pe ambii plămâni există câte un şanţ adânc, oblic, de sus în jos şi dinafară înăuntru, numit scizura mare sau interlobară.

    În plus, pe plămânul drept, din partea mijlocie a acestei scizuri, pe faţa externă se desprinde scizura accesorie (orizontală) care merge pe faţa mediastinală. Scizurile împart plămânii în lobi.

    Plămânul este constituit din căile aeriene intrapulmonare, reprezentate prin arborele bronhie, şi din parenchimul pulmonar, alcătuit din formaţiuni piramidale, numite lobuli pulmonari. Fiecare lob prezintă o zonă centrală, numită nucleu, şi una periferică, numită manta, cu o grosime de 3 - 5 cm. În nucleu sunt situate într-o masă de ţesut conjunctiv: bronhia lobului respectiv şi ramificaţiile sale, vase sanguine şi limfatice, ganglioni limfatici şi nervi.

  Arborele bronhic este un sistem de canale rezultate din ramificarea intrapulmonară a bronhiilor primare.

    Fiecare bronhie extrapulmonară (primară) pătrunde în hil şi străbate plămânul aproape în întreaga sa lungime. Bronhia primară dreaptă dă naştere succesiv la două bronhii secundare, una pentru lobul superior şi alta pentru cel mijlociu, iar porţiunea ei terminală devine bronhia secundară a lobului inferior.

      Plămânul drept este împărţit de fisura oblică şi cea orizontală în trei lobi:

- lobul superior, situat antero-superior;

- lobul mijlociu, cel mai mic, este de formă prismatică cu baza spre lateral;

- lobul inferior, situat postero-inferior, este cel mai voluminos. Are formă de piramidă cu baza inferior.

    Plămânul stâng este împărţit de fisura oblică în doi lobi:

- lobul superior, situat antero-superior, este omolog lobilor superior şi mijlociu ai plamânului drept;

- lobul inferior, situat postero-inferior, are formă piramidală.

    Împărţirea segmentară a plămânului urmăreşte modelul de diviziune al arborelui bronhic. Fiecare lob pulmonar este subdivizat în segmente pulmonare. Segmentul pulmonar reprezintă o unitate funcţională cu vârful spre hilul plămânului care are un ax bronhoarterial. Nu are pedicul venos propriu. Teritoriul deservit de o bronhie segmentară şi pedicul arterială pulmonar propriu, delimitate de tesut conjunctiv – stromă intersegmentară formează un segment bronhopulmonar. Această formă de organizare, cu individualitate de aeraţie, arterială şi topografică, permite intervenţii chirurgicale de îndepărtare a unui segment fără a afecta funcţiile celorlalte segmente bronhopulmonare.

 

    Fiecare lob al plămânului drept este subdivizat în segmente:

- lobul superior al plămânului drept prezintă trei segmente: apical, posterior, anterior;

- lobul mijlociu prezintă două segmente: lateral, medial;

- lobul inferior prezintă cinci segmente: grupul superior format dintr-un singur segment, superior; grupul inferior sau piramida bazală cuprinde patru segmente: bazal medial sau paracardiac, bazal anterior, bazal lateral, bazal posterior.

   Fiecare lob al plămânului stâng este subdivizat în segmente:

- lobul superior prezintă patru segmente: grupul superior cuprinde două segmente: apico-posterior, anterior; grupul inferior sau lingula are două segmente: lingular superior, lingular inferior;

- lobul inferior prezintă cinci segmente în două grupe: grupul superior este format dintr-un singur segment, superior; grupul inferior sau bazal cuprinde patru segmente: bazal medial sau paracardiac, bazal anterior, bazal lateral, bazal posterior.

    Un segment pulmonar este format din mai multe subdiviziuni – lobulii pulmonari, care reprezintă unitatea morfo – funcţională a plămânului aerată de o bronhiolă lobulară.   Lobulul are formă piramidală cu vârful spre hil, înconjurat la periferie de ţesut conjunctiv fibro-elastic care conţine vase sanguine, limfatice şi fibre nervoase pulmonare.

    Bronhiile segmentare se divid în ramuri bronhiale intrasegmentale, bronhii subsegmentare ce ventilează fiecare un subsegment. După diviziuni succesive vor lua naştere bronhiole (supralobulare) care ventilează fiecare un lobul, pătrund prin vârful lobulului şi devin bronhiole intralobulare. La nivelul lobulului, bronhiolele intralobulare continuă ramificarea şi duc la formarea bronhiolelor terminale sau lobulare. Acestea se continuă cu ramuri microscopice numite bronhiole respiratorii, care au mici alveole respiratorii prezente pe perete lor. Fiecare bronhiolă respiratorie se continuă prin mai multe pasaje cu pereţii subţiri, ductele alveolare. Pereții ductelor sunt formați din membrană fibro-elastică căptușită cu epiteliu scuamos simplu non-ciliar.

    Ductele alveolare se deschid printr-un atriu în sacii alveolari. Sacii alveolari se compartimentează în mai multe formaţiuni veziculare numite alveole pulmonare. Unitatea morfo-funcțională a plămânului este formată din bronhiolele respiratorii, ductele alveolare, sacii alveolari, alveolele pulmonare și se numește acin pulmonar.

    Plămânii nu au muşchi. Suprafaţa lor este acoperită de două foițe, numite pleure. Una este lipită de plămân (pleura viscerală), cealaltă de peretele intern al cavităţii toracice (pleura parietală). Între ele se afla o cavitate foarte subţire, în care se găseşte o peliculă de lichid.

    Pleurele sunt două membrane seroase, câte una pentru fiecare plămân. Ele au formă de saci fără deschidere şi sunt alcătuite dintr-o foiţă viscerală ce aderă de parenchimul pulmonar şi dintr-o foiţă parientală care tapetează cutia toracică şi în jos diafragmul.

    Aerul intra prin căile respiratorii şi ajunge în sacii alveolari, unde cedează oxigen şi se încarcă cu bioxid de carbon. Intrarea şi ieşirea aerului din plămân poartă numele de ventilaţie pulmonară.

    Oxigenul trece prin peretele alveolei în sângele din capilarele care înconjoară fiecare alveola. Acest proces se numeşte hematoza. Bioxidul de carbon urmează un drum invers. Schimburile amintite au loc pe toată suprafaţa alveolelor pulmonare. Bronhiile, arterele şi venele în legătură cu plămânul intra sau ies din acesta înspre partea mediastinală, într-o zonă numită hil.

    În timpul respiraţiei, aerul circula prin nas, prin trahee şi apoi prin căi din ce în ce mai mici numite bronhii. Bronhiile se ramnifica în pasaje mai mici, numite bronhiole şi în final, în nişte saci mici, subţiri, fragili, în formă de ciorchine, numiţi alveole.

    Schimbul de oxigen și dioxid de carbon are loc prin difuziune între peretele alveolar și peretele capilarelor, care împreună formează complexul alveolo – capilar sau membrana respiratorie, cu o grosime între 0,5 – 1 µm.

    În timpul inspiraţiei, alveolele din plămâni sunt umplute cu aer. Aici oxigenul este schimbat cu dioxidul de carbon. Celule sanguine absorb oxigenul din vasele capilare în alveole iar dioxidul de carbon, care reprezintă deşeuri, este eliberat din vene înapoi în plămâni. În timpul expirării, dioxidul de carbon este eliminat din organism. Sângele bogat în oxigen trece spre inima pentru a fi pompat înapoi în organism.

 

COMPONENTELE  FUNCŢIONALE  ALE  APARATULUI  RESPIRATOR

Din punct de vedere funcţional, aparatul respirator este alcătuit din:

• Centrul respirator şi conexiunile sale neuro-umorale;
• Căile nervoase eferente;
• Musculatura respiratorie;
• Cutia toracică;
• Căile respiratorii superioare extrapulmonare;
• Plămânii.

Astfel, respiraţia umană ca proces ar putea fi divizată în următoarele procese funcţionale:

• Ventilaţia – mişcarea aerului din exterior în interiorul organismlui şi distribuţia lui prin sistemul traheobronşic până la unităţile de schimb gazos ale plămânului;
• Difuzia gazelor – mişcarea O₂ şi a CO₂ prin membrana alveolo-capilară între gazul din spaţiul alveolar şi sângele din capilarele pulmonare;
• Perfuzia – fluxul de sânge venos amestecat prin circulaţia arterială pulmonară, distribuţia sângelui prin capilare la unităţile de schimb gazos şi întoarcerea sângelui din plămâni prin venele pulmonare;
• Controlul neuro-umoral al respiraţiei – reglarea ventilaţiei în acord cu necesităţile proceselor metabolice.

Ventilaţia

    Aerul intră în plămâni datorită presiunii negative care se creează atunci când se produce expansiunea acestora prin contracţia muşchilor respiratori generând o forţă ce depăşeşte rezistenţa şi inerţia sistemului.

    Volumul de aer care intră în plămâni la fiecare respiraţie se numeşte volum tidal.

  Volumul de gaz conţinut de plămâni atunci când sunt complet expansionaţi se numeşte capacitate pulmonară totală.

    Volumul maximal de gaz care poate fi expirat este capacitatea vitală.

    Volumul de gaz rămas în plămâni la sfârşitul unei expiraţii forţate se numeşte volum rezidual.

    Volumul de gaz rămas în plămâni după o expiraţie obişnuită este capacitatea reziduală funcţională.

    Volumul tidal, capacitatea vitală pot fi determinate prin spirometrie, fiind teste de rutină.

    În căile aeriene de la cele mari până la unităţile respiratorii terminale, aerul este distribuit neuniform datorită gradientului vertical al presiunii pleurale între vârfurile şi bazele pulmonare care se produce în contextul greutăţii ţesutului pulmonar, şi al prinderii plămânilor la hiluri. Datorită gradientului de presiune din jurul plămânilor, alveolele sunt mai larg deschise în zonele apicale (varf) decât în cele bazale.

  În repaus, respirând normal, mai mult aer inspirat este distribuit regiunilor pulmonare joase decât celor superioare pentru că diferenţele de presiune pleurală creează două regiuni care funcţionează pe diferite segmente ale curbei volum-presiune.

 

Difuzia gazelor

    Difuzia gazelor poate fi definită ca fiind un proces pasiv constând în mişcarea moleculelor dinr-o zonă cu concentraţie mare în zona cu concentraţie mică.

   În ţesutul pulmonar O2 difuzează din gazul alveolar spre sângele din capilarul pulmonar, iar la nivelul ţesuturilor, O2 difuzează din capilar spre celulele învecinate. CO2 difuzează asemănător, dar în direcţii opuse. În sânge, cele două gaze participă la reacţii chimice esenţiale prntru respiraţie: O2 reacţionează cu hemoglobina, iar CO2 reacţionează atât cu hemoglobina cât şi în formarea bicarbonatului.

    Capacitatea de difuzie prin membrana alveolo-capilară a celor două gaze O2 şi CO2 se poate măsura utilizând CO, care ca şi cele două reacţionează cu hemoglobina. Capacitatea de difuzie depinde pe de o parte de suprafaţa şi grosimea membranei alveolo-capilare iar de cealaltă parte de volumul de sânge capilar pulmonar.

    Capacitatea de difuzie este mai mare în supinaţie (decubit dorsal) decât în ortostatism, pentru că, astfel, volumul de sânge în capilarele pulmonare creşte.

 

AFECŢIUNI  PULMONARE

 

1. Insuficiența respiratorie

    Perturbarea procesului de schimb gazos între mediul înconjurător şi interiorul celulelor organismului – ceea ce semnifică insuficienţa respiratorie – ar trebui, teoretic, să se obiectiveze prin scăderea pO2 şi creşterea pCO2 la nivel mitocondrial.

Aportul insuficient de O2 la nivel intracelular, ceea ce se cunoaşte ca hipoxie până la anoxie – se poate produce prin diverse mecanisme:

1. Scăderea pO2 în sângele arterial sistemic – hipoxia hipoxică– care poate fi produsă prin:
   • diminuarea pO2 în aerul inspirat datorită scăderii presiunii barometrice cum se întâmplă la altitudine mare, sau scăderii concentraţiei fracţionate a O2 în amestecul gazos inspirat cum se întâmplă în cazul vicierii aerului atmosferic cu gaze străine.
   • perturbarea schimbului gazos dintre mediu şi sângele din capilarele pulmonare ce se poate produce într-o diversitate de boli ce alterează funcţia aparatului respirator: afectarea căilor aeriene suprioare, boli bronho-pulmonare, boli ale musculaturii ventilatorii, deprimarea centrilor nervoşi care coordonează respiraţia.
   • contaminarea sângelui arterial cu sânge venos, datorită unor comunicări anormale între inima dreaptă şi cea stângă (boli congenitale cardiace cu şunt dreapta-stânga) sau datorită unor şunturi intrapulmonare (anevrism arterio-venos intrapulmonar), sîngele venos amestecat din ventriculul drept scurtcircuitând astfel alveolele ventilate.
2. Diminuarea concentraţiei hemoglobinei în sângele circulant, având drept consecinţă scăderea proporţională a conţinutului sângelui în O2 – hipoxia anemică.
3. Încetinirea circulaţiei periferice – hipoxia de stază – se caracterizează prin încărcare normală a sângelui cu O2, dar sângele transportat la ţesuturi este eliberat la presiune mică, pentru că sângele întârzie în capilarele tisulare. Hipoxia de stază poate fi:

• globală prin scăderea debitului cardiac.
• locală în procesele inflamatorii.

4. Incapacitatea celulelor de a utiliza O2 – hipoxia histotoxică – când sângele venos revine la plămâni cu un conţinut ridicat de O2, cum se întâmplă în intoxicaţia cu alcool sau cu droguri de tipul LSD.

    În mod obişnuit se consideră însă că insuficienţa respiratorie este un sindrom caracterizat prin scăderea presiunii parţiale a O2 în sângele arterial (exclusă fiind hipoxemia din şuntul intracardiac dreapta-stânga) la care se adaugă sau nu creşterea presiunii parţiale a CO2 (exclusă fiind hipercapnia compensatorie din alcaloza metabolică), sindrom ce se poate datora unei varietăţi de boli care afectează sau nu plămânul.

    Sindromul de insuficienţă respiratorie rezultă din incapacitatea aparatului respirator de a-şi îndelini funcţia sa principală de asigurare a schimburilor gazoase adecvate între aerul alveolar şi capilarele pulmonare, în repaus şi la efort. Dar insuficienţa respiratorie, definită astfel de anomaliile concentraţiilor gazelor în sângele arterial sistemic semnalează funcţionarea anormală doar a unei părţi din lanţul de mecanisme care aduc O2 la nivel celular. De aceea este corect să se denumească insuficienţa respiratorie de origine pulmonară – insuficienţă pulmonară – caracterizată prin scăderea pO2 şi eventual creşterea pCO2 instalate consecutiv alterării schimburilor gazoase intrapulmonare.

 

Clasificare:

În funcţie alterarea pO2 şi a pCO2 se poate vorbi despre două forme de insuficienţă pulmonară:

1. Insuficienţa pulmonară parţială: caracterizată prin hipoxemie şi normocapnie sau hipocapnie.
2. Insuficienţa pulmonară globală: caracterizată prin hipoxemie şi hipercapnie.

În funcţie de nivelul metabolic al organismului la care este perturbat schimbul gazos pulmonar, insuficienţa pulmonară poate fi clasificată în:

1. Insuficienţă pulmonară manifestă (patentă): hipoxia şi eventual hipercapnia sunt prezente atât la efort cât şi în repaus. Insuficienţa manifestă poate fi:
   • Compensată când hipoxemia şi eventual hipercapnia se menţin cam la acelaşi nivel şi în repaus şi la efort – ceea ce înseamnă că schimburile gazoase şi-au găsit un nou echilibru;
   • Decompensată când alterarea paO2 şi paCO2 este progresivă şi rapidă.

2. Insuficienţă pulmonară latentă: hipoxia arterială apare doar la efort fizic.

Şuntul intra-cardiac (stanga – dreapta)

    Uneori sângele venos amestecat trimis de inima dreaptă scurt-circuitează alveolele, ajungând în circulaţia sistemică slab încărcat cu oxigen, fără a fi arterializat. Acest fenomen se poate realiza prin căi vasculare anatomice normale (a) sau patologice (b).

    a. Căi vasculare anatomice normale:

    Şuntul de la debutul unor boli:

• pneumonie;
• infiltrate;
• atelectazii;
• pneumotorax.

    Ulterior şuntul dispare prin redistribuirea sângelui în teritoriile ventilate.

• embolii ale vaselor mari;
• procese distructive întinse.

    b. Căi patologice intrapulmonare:

• anevrisme arterio-venoase.

 

2. Embolismul pulmonar

    Blocaj total sau partial al arterei pulmonare sau a uneia dintre ramurile ei de catre un embolus migrat local prin circulatia sangvina. Cauza principala a acestei obstructii o reprezinta un embol care se formeaza intr-o vena profunda de la nivelul membrelor inferioare si care circula pana la nivelul plamanului, unde ramane blocat la nivelul unei artere pulmonare mai mici.

    Pe lângă inflamarea venei şi blocarea fluxului sanguin, există un risc semnificativ că tot cheagul sau doar o parte din el să se spargă şi să străbată circulaţia sangvină. Aceste cheaguri mobile pot ajunge până la inima şi eventual să se depună în vase mici de sânge din plămâni.  Odata ce artera este obstruata, de obicei de unul sau mai multi emboli, nivelul de oxigen din sange scade iar presiunea pulmonara creste. Acesta actioneaza ca un dop si reduce sau intrerupe circulatia sangelui spre teritoriul irigat de vasul afectat. Daca obstructia este completa, tesutul pulmonar se necrozeaza, generand un infarct pulmonar.

    Simptome → aproximativ 60 – 70 % dintre pacienţi prezintă simptome clasice: durere toracică de tip pleural, dispnee deseori asociată cu transpiraţii. Uneori simtomele sunt minime şi diagnosticul este omis:

• dureri ale membrelor inferioare apar la 25 % dintre pacienţii cu EP;
• hemoptizie;
• palpitaţii (din cauza tahicardiei sinusale sau fibrilaţiei atriale);
• angina pectorală (‘‘angina inimii drepte’’ datorată creşterii travaliului inimii drepte +/- hipoxie);

     

3. Pleurezia

    Plămânii sunt înconjuraţi de o membrană umedă, dublu stratificata numită pleură. Acest înveliş permite mişcarea confortabilă dintre plămâni şi cavitatea toracică, atunci când o persoană respira.

Inflamarea membranei este numită pleurezie. Când pleura se inflamează, aceasta devine dură şi rigidă, cauzând frecarea celor două straturi. Frecarea produce un sunet numit "frecare", care poate fi auzit cu ajutorul unui stetoscop. Pleurezia provoacă dureri extreme cu fiecare respiraţie, tuse şi strănut.

 

 

4. Atelectazia 

    Se definește ca absența aerului într-o zonă sau în tot plămânul din cauza obstrucției bronșiei aferente zonei urmată de colabarea alveolelor pulmonare.

  Deși este frecvent descrisă drept colapsul țesutului pulmonar, atelectazia nu este sinonimă cu pneumotoraxul, care este mult mai specific. Atelectazia acută poate apare ca o complicație postoperatorie în care a fost nevoie de intubație sau că rezultat al deficienței de surfactant (substanță care tapetează interiorul plămânilor). Surfactantul, constituit, în principal, din fosfolipide, formează o peliculă foarte subțire care acoperă totalitatea suprafeței interioare a alveolelor pulmonare.

  Atelectazia presupune blocarea arborelui bronșic prin corpi străini sau mucus, tuberculi, tumori, noduli limfatici. O altă cauza este lipsa de surfactant în timpul respirației determinând creșterea tensiunii de suprafața a alveolelor și colapsul lor.

 Primul pas în tratarea atelectazei este eliminarea obstrucției. Terapia standard apelează la: suplimentarea de oxigen, fizioterapia pieptului și antibioticele. În cele mai multe cazuri țesutul pulmonar va reveni la normal.

5. Bolile pulmonare obstructive cronice

    Reprezintă un grup de boli cronice, ireversibile care determină dispnee (dificultatea respiraţiei, gâfâiala) datorită faptului că aerul nu este expirat corespunzător din plămâni. Cronic înseamnă că durează toată viaţa, obstructiv înseamnă că circulaţia normală a aerului este parţial blocată din cauza îngustării cailor aeriene. BPOC este o afectiune respiratorie cronică caracterizată prin îngustarea căilor aeriene ca urmare a fumatului (activ/pasiv), poluării sau expunerii profesionale.

    În timp, BPOC se agravează şi poate duce la respiraţie superficială, afectare cardiacă şi moarte.

    În BPOC, fluxul de aer spre plămâni şi din plămâni în afară este parţial blocat, determinând dispnee. Cu cât boala se agravează, respiraţia devine din ce în ce mai dificilă, şi activităţile zilnice pot deveni foarte greu de îndeplinit.

    Afecţiunile grupate sunt: bronşita cronică, emfizemul, astmul.

  Cauza cea mai frecvenţă a bronhopneumopatiei obstructive cronice este fumatul. Aproape toţi bolnavii de BPOC (mai exact între 80 – 90 % dintre ei) au fost fumători pentru o perioadă lungă de timp.

    Bronhpneumonia obstructiva cronica este adesea o combinaţie a celor două boli, şi anume bronşita cronică şi emfizemul. Deşi bolnavii pot avea fie bronşita cronică, fie emfizem pulmonar, cei mai mulţi dezvolta o mixtura a celor două boli.

    În bronşita cronică, sediul inflamaţiei este la nivelul bronsiilor. Inflamaţia îngustează bronsiile ceea ce determina dificultatea respiraţiei. În această boală, tusea este cronică şi productivă.

    În emfizem, sacii respiratorii şi ţesutul pulmonar sunt deterioraţi. Când sacii respiratori (alveolele) sunt deterioraţi, aerul este reţinut în interiorul plămânilor, ceea ce duce la scurtarea respiraţiei.

    BPOC este diagnosticată cu un test respirator simplu numit spirometrie (investigaţia de bază pentru măsurarea respiraţiei. Este un test simplu, realizat cu ajutorul unui spirometru, ce măsoară cantitatea de aer pe care o persoană o poate inspira şi expiră într-o unitate de timp).

Simptome

    Persoanele care suferă de BPOC de obicei au simptome atât de bronşita cronică cât şi de emfizem.         Simptomele variază în funcţie de severitatea bronhopneumopatiei obstructive cronice.
    Simptomele caracteristice includ:

    - tusea cronică;

    - producţia cronică de sputa odată cu tusea ;

    - episoade repetate de bronşita acută;

   - respiraţii scurte, simptom care este persistent şi care se agravează, apărând în timpul efortului fizic şi agravându-se în timpul infecţiilor respiratorii, cum ar fi guturaiul.

    Clinic, o exacerbare se manifestă prin agravarea semnelor si simptomelor de BPOC: dispneea devine mai severă datorită hipoxiei, tusea se accentuează, cantitatea si culoarea expectoratiei se modifică, wheezingul devine foarte intens, apare constrictie toracică care limitează amplitudinea respiratiei, pacientul dezvoltă tahipnee (respiratie rapidă si superficială) si uneori hemoptizie sau tuse hemoptoică.

 

5.1. Bronşita→ inflamaţia mucoasei bronhiilor terminale.

    Reacţie inflamatorie a mucoasei bronşice la acţiunea unor factori infecţioşi sau fizico-chimici. Inflamatia la acest nivel produce edem si se produce mucus (sputa). Edemul si sputa favorizeaza tusea si astfel respiratia devine dificila.

    În bronşita cronică, mucoasa arborelui bronşic se înroşeşte şi se acoperă de mucus. Acest mucus blochează bronhiile şi crează dificultăţi de respiraţie. Obstrucţia cailor respiratorii, în special cu mucus, creşte probabilitatea infecţiilor pulmonare bacteriene. Bronşita cronică este definită clinic ca tuse zilnică cu producţia de sputa trei luni pe an, doi ani consecutiv.

    Sunt două tipuri de bronşita:

    - bronşita acută, care se instalează rapid şi se vindeca în 2-3 săptămâni.

   Apare la persoanele fără alte boli; majoritatea persoanelor care fac bronşita acută nu necesită tratament . cauzată de cele mai multe ori de un virus. Apare frecvent în perioadele de iarnă, de obicei după un episod de răceală sau gripă produsă de unul din virusurile: coronavirus, adenovirus sau rhinovirus. Bronşita acută are ca formă de manifestare bronista obstructiva, manifestata clinic prin wheezing (respiraţie şuierătoare);

  - bronşita cronică, cu recurente frecvente, cu manifestări de lungă durată; apare de obicei la persoanele fumătoare.

    Tuse productivă (cu sputa) timp de 3 luni pentru cel puţin 2 ani la rând sugerează bronşita cronică.     Bronşita cronică este o formă de boala pulmonară obstructiva.

    Sunt cunoscute trei cauze importante: factorii iritanţi, infecţia şi alergia, unele droguri contribuind la precipitarea evoluţiei spre decompensare. Dintre factorii iritanţi, tabagismul şi alcoolismul sunt esenţiali. Mai contribuie poluanţii aerieni, vaporii iritanţi din industria chimică, vaporii de amoniac, condiţiile atmosferice nefavorabile (frig, umezeala, curenţi de aer).

    Simptomele sunt:
    - tusea, poate fi principalul simptom: aceasta poate fi seacă (uscată, fără sputa) în primele zile, iar mai apoi devine productivă (elimină sputa); sputa poate fi de culoare galbenă, verde sau poate fi transparenta; în unele cazuri pot apărea striuri de sânge (mici fire de sânge în spută) ;
    - febra moderată, de obicei în jur de 38°C (o febră înaltă poate indica pneumonie);
    - senzaţie generală de astenie ;
    - senzaţie de arsură, constricţie, durere surdă în piept înrăutăţite de inspirul profund şi tuse ;
    - wheezing (zgomot şuierător) ;
    - senzaţie de lipsa de aer.

    De cele mai multe ori este greu de deosebit o bronşita acută de cauză bacteriana de una virală, iar alte boli, ca de exemplu pneumonia sau astmul, pot avea simptome asemănătoare cu bronşita. Datorită faptului că pneumonia este o boală gravă, este necesar să se facă diferenţierea de bronşită, iar unul dintre semnele ce le deosebesc este febra înalta din pneumonie.

5.2. Astmul

    Inflamaţie cronică a căilor respiratorii care duce la umflarea sau îngustarea cailor respiratorii. Sunt trei caracteristici  majore ale astmului:

 → Obstrucţia cailor respiratorii → in timpul respiraţiei normale, muşchii care înconjoară căile respiratorii sunt relaxaţi, iar aerul se mişcă liber. Dar la persoanele cu astm, substanţele cauzatoare de alergii şi declanşatorii din mediu fac ca muşchii care înconjoară căile respiratorii să se strângă iar aerul nu se poate mişca liber. Lipsa de aer face ca persoană să simtă că nu poate respira iar aerul care se mişca prin căile respiratorii îngustate produce un şuierat cunoscut sub numele de wheezing [uiizingt. Din fericire, aceasta îngustare a căilor respiratorii este reversibilă, o trăsătură care distinge astmul de alte boli de plămâni cum sunt bronşita cronică sau emfizemul.

→ Inflamaţia → persoanele cu astm au tuburile bronşice roşii şi umflate. Aceasta inflamaţie contribuie în mare măsură la deteriorarea pe termen lung pe care astmul o poate cauza plămânilor. Prin urmare tratarea acestei inflamaţii este cheia pentru gestionarea astmului pe termen lung.

→ Iritabilitatea cailor respiratorii → căile respiratorii ale persoanelor cu astm sunt extrem de sensibile. Căile respiratorii tind să reacţioneze puternic şi se îngustează chiar la cei mai slabi stimuli declanşatori cum sunt polenul, par de animal, praf sau fum.

    Diferenţa între astmul bronşic şi bronşita cronică consta în etiologie: astmul poate fi ereditar şi influenţat de către factori alergeni, pe când brosnita cronica nu presupune aşa ceva, ea fiind o cauză a tabagismului. Specialiştii nu s-au pus de acord asupra unei diferenţieri clare asupra simptomelor şi cum se face diagnosticul diferenţial.

    Astmul bronşic nu este o boală, ci un sindrom, care durează toată viaţa (bolnavul se naşte şi moare astmatic), cu evoluţie îndelungata, discontinua, capricioasă. Are substrat alergic, intervenind două elemente: un factor general (terenul atopic) şi un factor local (hipersensibilitatea bronşică). Esenţial este factorul general, terenul atopic (alergic), de obicei predispus ereditar. Terenul atopic presupune o reactivitate deosebită la alergene.

    Cele mai obişnuite alergene sunt: polenul, praful de cameră, părul şi scuamele de animale, fungii atmosferici, unele alergene alimentare (lapte, ouă, carne) sau medicamentoase (acidul acetilsalicilic, penicilina, aminofenazona, unele produse microbiene). Criză de astm bronşic se manifestă de obicei noaptea.

    Astmul nu este o tulburare psihologică. Totuşi, stimuli de natura emoţională pot provoca crizele de astm.

   Caracteristic astmului este rolul important jucat de contracţia musculaturii bronhiilor. Spasmul dispare în câteva minute după inhalarea medicamentelor specifice, iar circulaţia aerului în bronsii este net ameliorata. Acest fapt confirma diagnosticul de astm alături de alte teste funcţionale pulmonare.

    Simptome → astmaticii se plâng de crize de sufocare (dispnee) deseori asociate cu o tuse iritantă, care, foarte rar poate fi singurul simptom al astmului. Respiraţia poate fi uneori uşor şuierătoare (weezing). Majoritatea persoanelor afectate remarca singure în ce context apar problemele lor. Aceste observaţii ajuta la găsirea rapidă a originii şi factorilor declanşatori ai astmului.

 

5.3. Emfizemul

    Afecţiune degenerativă a ţesutului pulmonar în care se petrece distensia, umflarea alveolelor pulmonare cu distrugerea unor pereţi alveolari, corespunzând astfel la apariţia unor bule aeriene mari şi nefuncţionale; procesul afectează simetric ambii plămâni, predominant în regiunile bazale, dar putându-se extinde şi la restul parenchimului pulmonar.

    În emfizem exista o permanentă dilatare a alveolelor datorată distrugerii pereţilor dintre alveole. Distrugerea pereţilor alveolari reduce elasticitatea pulmonară per ansamblu. Pierderea elasticităţii duce la colapsul bronhiolelor, obstruând ieşirea aerului din alveole.

    Simptome: principalele manifestări ale emfizemului sunt scurtarea respiraţiei şi reducerea capacităţii de efort, ambele înrăutăţindu-se pe măsură ce boală progresează. În timp, simptomele devin atât de grave încât respiraţia este dificilă chiar şi în repaus, iar infecţiile pulmonare agravează şi mai mult starea pacientului.

    Alte semne ale emfizemului pulmonar:

    - tuse cronică moderată. Tusea nu este comună în rândul pacientilor cu emfizem. Atunci când apare, este uscată, neproductiva (fără expectoraţie). O tuse cronică productivă poate indica o altă afecţiune obstructivă – bronşita cronică;

    -  scăderea apetitutlui şi pierderea în greutate;

    - oboseală.

   Cauze: aerul inspirat călătorește printr-o rețea de cai aeriene ce se ramifică asemenea crengilor unui copac, de la cele cu diametrul cel mai mare (traheea, bronhiile principale), la cele mai mici (bronhiolele terminale, respiratorii), și în final ajunge în sacii alveolări și în alveole. În pereții sacilor alveolări există vase sangvine mici care preiau oxigenul din aerul inspirat și lăsa dioxidul de carbon, rezultat din metabolism, în aerul ce va fi expirat.

    În emfizem, inflamaţia distruge pereţii fragili ai sacilor alveolari iar bronhiolele îşi pierd elasticitatea, nu mai rămân deschise în timpul expirului iar aerul rămâne blocat în sacii alveolari. În timp, sacii alveolari afectaţi confluează şi formează adevărate bule de emfizem care scad eficienta respiraţiei.

 

    Cauzele care conduc la apariţia emfizemului:

    Fumatul. Cea mai frecventă cauza a emfizemului este fumatul. Fumul de ţigară distruge cilii din mucoasa respiratorie a arborelui respirator. Aceştia au rolul de a curăţa căile aeriene şi a preveni pătrunderea în alveole a substanţelor din aer, germenilor, iritanţilor, poluanţilor microscopici etc. În lipsa unor cili sănătoşi, substanţele iritante rămân în căile aeriene şi o parte pătrund în alveole generând inflamaţie şi în cele din urmă distrugerea ţesutului elastic din pereţii sacilor alveolari şi a bronhiolelor.

    Tratamentul este mai mult etiologic (combaterea cauzelor) şi mai ales profilactic: suprimarea fumatului, tratarea corectă a infecţiilor respiratorii din primii ani de viaţă, evitarea tuturor factorilor care intră în determinismul bolii. Emfizemul este practic nevindecabil, pentru că un ţesut care şi-a pierdut elasticitatea nu şi-o mai poate recăpăta.

 

6. Sforăitul

    Apare atunci când fluxul de aer inspirat prin gura sau nas în plămâni este  perturbat în timpul somnului. De obicei cauza este îngustarea sau blocarea cailor aeriene la nivelul nasului, gurii sau gâtului. Ca urmare, ţesuturile cailor aeriene vibrează şi se lovesc de partea posterioară a gâtului, determinând apariţia unui sunet care poate fi moale, catifelat, înalt, aspru sau răguşit. Este posibil ca persoanele care sforăie să nu fie conştiente de acest lucru. Uneori partenerul/partenera observă că persoana cu care dorm sforăie sau doarme cu gura deschisă. Dacă sforăitul devine deranjant pentru persoana care sforăie sau pentru partenerul ei, poate apare oboseala diurnă (oboseală în timpul zile). În trecut, sforăitul era considerat doar o simplă neplăcere pentru partenerul de viaţă.

    Recent s-a demonstrat că persoanele care sforăie pot suferi de sindromul de rezistenţă al căilor aeriene superioare (boala în care fluxul de aer inspirat întâmpina un grad de rezistenţă la trecerea prin căile aeriene superioare) şi apnee de somn obstructiva, o afecţiune serioasă a somnului, în cadrul căreia persoană poate înceta să respire (apnee) în timpul somnului, datorită unui grad de obstrucţie la nivelul cailor aeriene.

 

7. Pneumonia

    Inflamaţia ţesutului (parenchimului) pulmonar, alveolar sau interstiţial, inflamaţie provocată de numeroşi agenţi infecţioşi (bacterii, virusuri, micoplasme, chlamidii, ricketsii, fungi) şi este favorizata de frig, umezeala, epuizare fizică, subalimentaţie, existenta bolilor cronice (insuficientă cardiacă, ciroza, alcoolism) interesând o zonă limitată sau un lob întreg al plămânului.

    Pneumonia debutează, de obicei, când o persoană inhalează particule de aer infectat în plămâni. În alte cazuri, se dezvolta în timpul sau după o infecţie virală superioară, cum este o răceală sau o gripă. Pneumonia mai poate apărea şi că o complicaţie a unei boli virale, cum ar fi pojarul sau varicelă. Pneumonia poate apărea însa şi dacă o persoană inhalează accidental mâncare, voma sau mucus în plămâni.

 

Tipuri:

    a). Pneumonia lobara → afectează una sau mai multe secţiuni (lobi)  ale plămânilor.

    b). Pneumonia bronhică (sau bronhopneumonia) afectează părţi ale ambilor plămâni.

  c). Pneumonia bacteriană → cauzată de diferite bacterii, printre care cea mai cunoscută este pneumonia pneumococică.

    d). Pneumonia micoplasmica → cauzată de micoplasme, cei mai mici agenţi vii ai bolilor umane, care au atât caracteristicile bacteriilor, cât şi ale virusurilor. Aceşti agenţi cauzează în general o pneumonie uşoară, foarte răspândită.

    e). Pneumonia virală → determinate de o serie de virusuri, în special influenza şi adenoviruşi. Aceasta fiind cauza a jumătate din totalul cazurilor de pneumonie. Majoritatea cazurilor de pneumonie virală sunt moderate, rareori sunt grave şi necesită spitalizarea.

    Alte pneumonii mai puţin frecvente pot fi cauzate de inhalarea alimentelor, a lichidelor, a gazelor, a prafului sau de fungi.

 

Simptome

    Pneumonia bacteriană → simptomele de pneumonie bacteriană încep de obicei brusc şi adesea se dezvolta în timpul sau după o infecţie respiratorie superioară, cum ar fi gripă sau răceală.

    Manifestările clinice ale pneumoniei pneumococice sunt relativ uniforme. Debutul este de obicei brusc în plină sănătate, prin frison solemn, febră, junghi toracic şi tuse.

     La aproape ½ din bolnavi se găseşte o infecţie de cai respiratorii superioare, precedând cu două până la zece zile,manifestările pulmonare. Frisonul „solemn” poate marca debutul bolii este de obicei unic, dureaza 30-40 minute se poate însoţi de cefalee, vărsături şi este invariabil urmat de ascensiune termică.

   Junghiul toracic apare imediat după frison; este deobicei intens are sediul sub mamar şi se accentueaza cu respiraţia sau tusea are caracterele durerii pleurale.

    Tusea apare rapid după debutul bolii, este intial uscată, iritativa, dar devine productivă cu sputa caracteristic ruginei şi aderenţa de vas.

    Pneumonia virală → simptomele de pneumonie virală sunt mai puţin evidente, mai puţin severe şi apar gradual. Pneumonia virală trece adesea neobservată, pentru că persoană nu pare bolnavă.

    Când pneumonia este cauzată de viruşi, simptomele tind să apară mult mai treptat şi adesea sunt mai puţin severe decât atunci când pneumonia este cauzată de bacterii. Respiraţia grea ar putea să fie mai obişnuită în pneumonia virală. Simptomele pneumoniei virale includ: tuse, dureri de cap, dureri musculare, respiraţie greoaie, febră, frisoane, transpiraţie, oboseala, dureri în gât. Mai pot apare stări de vomă, diaree, greţuri, încheieturi rigide.

    Pneumonia se diagnostichează pe baza asculatiei pulmonare (focar de crepitante ascultat cu ajutorul stetoscopului) și a radiografiei pulmonare (care depistează un focar de condensare alveolară sau un interstițiu accentuat).

    Există cazuri în care radiografia poate fi normală și totuși să existe un focar de pneumonie depistat doar cu ajutorul unui CT toracic.

    Pneumoniile atipice → determinate de bacterii cu caractere speciale, care le apropie de virusuri: Mycoplasma pneumoniae, Coxiella burnetti (febrei Q), Chlamydia (ornitoza-psitacoza). Pneumonia atipică primară este caracterizată printr-o mare discordanta între importanta semnelor radiologice pulmonare (de tip infiltrativ interstiţial, inflamaţia interesează mai puţin alveolele şi mai mult ţesutul fibros al în plămânului) şi discreţia semnelor funcţionale şi fizice din partea aparatului respirator, cu simptome mai şterse, care le fac să fie luate drept stări gripale. Debutul bolii nu este precedat de frison, dar este însoţit de senzaţii de frig, cu febra urmată de transpiraţii.

    Bolnavul se simte obosit, are cefalee, însoţită sau nu de catâr rinofaringian. Febra creşte progresiv până la cel mult 39 grade. Tusea este un simptom constant, tuse foarte supărătoare, obositoare, tuse în general seacă, cu caracter de tuse iritativă.

 

8. Tuberculoza

    Boală infecto - contagioasã, cu caracter endemic produsã de Mycobacterium tuberculosis (bacilul Koch), caracterizatã prin formarea de granuloame, cu inflamaţie şi distructie tisularã importante, localizare obişnuit pulmonarã şi evoluţie naturalã (adicã în absenţa unui tratament corect) cronicã, consumptivã şi deseori fatalã.

    În tuberculoza extrepulmonara, bacteriile atacă alte regiuni ale corpului – oase, rinichii, ganglionii limfatici, meningele şi sistemul nervos central. Există şi tuberculoza diseminată, în care bacteriile se răspândesc prin sistemul sangvin şi ataca întreg organismul.

    După data la care agentul patogen acţionează avem:

    Tuberculoză primară → rezultă în urma unei infecţii iniţiale cu bacili tuberculoşi.

    Tuberculoză postprimara → cunoscută şi sub denumirile de tuberculoză de tip adult, tuberculoză de reactivare sau tuberculoză secundară, boala postprimară rezultă din reactivarea endogenă a unei infecţii latente

Tipuri:

   1. Tuberculoză pulmonară→ forma cea mai frecventă de tuberculoză ce atacă plămânii (tuberculoză pulmonară), unde bacteriile distrug ţesuturile şi creează cavităţi. Complicaţiile TBC pulmonar pot fi: hemoptizie masivã (prin eroziunea unui perete arterial bronsic) este rarã dar potenţial fatală, pneumotorax produs prin ruperea unei cavităţi în spaţiul pleural, cu infectarea acestuia cu bacili din cavitate şi piopneumotorax secundar; necesitã drenaj chirurgical.

   2. Tuberculoză extrapulmonară→  include toate localizãrile cu excepţia plãmânului şi reprezintã 1/6 din cazurile de TB la adulţii neinfectaţi HIV.

    a). Tuberculoză miliară → forma clasicã şi de departe cea mai frecventã de tuberculozã diseminatã şi este caracterizatã prin prezenta a numeroase leziuni tuberculoase active mici (sub 3 mm) rãspândite în întregul  organism, cel mai frecvent la nivelul plãmânilor, ficatului şi splinei, uneori la nivelul mãduvei osoase, seroaselor (inclusiv meninge), rinichilor, sistemului nervos central, suprarenalelor

  Din plămâni, TBC este răspândit cu uşurinţă altor persoane prin tuse sau strănut. Cu toate că tratamentul este de lungă durată, acesta este cel mai adesea finalizat cu success. Durata medie a tratamentului este între 6 şi 9 luni. Tuberculoză se poate găsi fie în formă latentă (în aşteptare) fie în stare activă.

    TBC latentă înseamnă că poate exista bacteria cauzatoare de TBC în organism, dar aceasta nu poate fi răspândită altor persoane. TBC activa înseamnă că infecţia este prezentă în organism şi dacă plămânii sunt afectaţi, infecţia poate fi răspândită şi altor persoane.

    b). Pleurezia tuberculoasă → cea mai frecventã formã de tuberculozã extrapulmonarã. Apare în special la adolescenţi şi adulţi tineri (în continuarea unei infecţii recente) şi mai rar la vârstnici (prin reactivare). Infectarea pleurei este urmatã de declanşarea unui fenomen de hipersensibilitate cu reacţie inflamatorie granulomatoasã intensã.

    c). Tuberculoză ganglionară → debutează cu o tumefiere nedureroasă a ganglionilor limfatici, cel mai frecvent în regiunea cervicală şi supraclaviculară.

    Pe lângă acestea, mai există şi alte tipuri de TBC extrapulmonar: TBC urogenital (afectarea rinichiului, vezicii urinare), TBC osteoarticular (este afectată coloana vertebrală şi mariile articulaţii).

    Simptome: dacă în organism este prezenta forma latenta a tuberculozei, nu exista simptome şi aceasta nu poate fi răspândită altor persoane. Dacă există forma activă a tuberculozei, exista simptome şi infecţia poate fi răspândită.

Simptomele formei active ale TBC

    Simptomele obişnuite sunt:
- tuse însoţită de mucus gros, câteodată cu sânge (sputa) pe o durată de aproximativ două saptamani;
- bătăi rapide ale inimii (tahicardie);
- gât mărit de volum (afectarea ganglionilor limfatici din această regiune) .

    Alte simptome pot fi:

- febră, frisoane şi transpiraţii în timul somnului;

- oboseala şi slăbirea forţei fizice;

- pierderea poftei de mâncare şi pierdere în greutate fără motive explicabile;

- scăderi ale amplitudinii respiraţiei, dureri în piept.

    Tuberculoza pulmonară activă este contagioasă. TBC se răspândeşte când o persoană care prezintă boala expira bacteria şi o altă persoană o inhalează din aer. Bacteria tuberculozei poate rămâne în aer pentru mai multe ore. Tusea, strănutul, râsul şi cântatul eliberează mai mule bacterii decât respiratul în sine.

 

9. Pneumotoraxul (plămânii colabaţi)

    Rezultatul acumulării de aer în spaţiul dintre plămâni şi peretele toracic, în aşa numitul spaţiu pleural. Cu cât cantitatea de aer creşte, cu atât creşte şi presiunea exercitată asupra plămânilor, determinând colapsul (colabare). Colapsul împiedica plămânii să se destindă adecvat în momentul inspiraţiei, determinând scurtarea respiraţiei şi junghi toracic. Pneumotoraxul poate deveni ameninţător pentru viaţa dacă presiunea din torace împiedica plămânii să aducă în sânge cantitatea adecvată de oxigen.

   Pneumotoraxul este determinat, de obicei, de un traumatism la nivelul toracelui, cum ar fi de exemplu o fractură costala sau o plagă înţepată.  Poate, de asemenea, debuta brusc, fără o cauză aparentă (pneumotorax spontan).

    Pneumotoraxul traumatic este secundar traumatismelor penetrante sau nepenetrante ale toracelui.

    Pneumotoraxul traumatic se tratează prin toracostomie cu tub de dren.

    În caz de hemopneumotorax, se va monta un tub de dren în partea superioară a hemitoracelui, pentru evacuarea aerului, iar celălalt în partea inferioară a hemitoracelui respectiv, pentru drenarea sângelui. Persoanele fumătoare sunt mult mai susceptibile de a face pneumotorax spontan, faţă de cele nefumătoare. De asemenea, cu cât se fumează mai multe ţigarete pe zi, cu atât cresc şansele de a face pneumotorax.

    Simptome: depind de severitatea pneumotoraxului. În cazuri minore, nu determina nici un fel de simptome. În cazurile severe, simptomele se dezvoltă rapid şi pot duce la şoc cardio - respirator.

    Simptomele includ:
- dispnee (ingreunarea respiraţiei), de la uşoară până la severă, depinzând de cât de extinsă este zona de plămân colabata.;
- durere toracică debutata brusc, severă pe aceeaşi parte cu plămânul colabat. Simptomele se pot agrava dacă este schimbată altitudinea (de exemplu, zborul cu avionul sau coborârea la adâncime).

Tratament

Pneumotoraxul minor necesita doar observarea bolnavului de către un medic. În unele cazuri, poate fi necesar oxigenul, administrat, de obicei, pe masca facială. Cazurile mai severe se tratateaza prin introducerea unui ac sau a unui tub în cavitatea toracică. Ambele proceduri eliberează presiunea intrapulmonara şi permit destinderea adecvată a plămânilor.

10. Rinita

   Reprezintă inflamaţia mucoasei foselor nazale şi se traduce prin congestie nazală (nas înfundat), însoţită de rinoree (secreţii) şi uneori de dureri faciale. Rinita poate fi acută sau cronică. Rinita acută survine în general ca urmare a infecţiilor virale, dar poate fi şi rezultatul unor alergii. Rinita cronică este însoţită frecvent de sinuzita cronică (rinosinuzita cronică).

    Rinita  virală acută (răceală) poate fi cauzată de o varietate de viruşi. Simptomele constau în rinoree (secreţii nazale), congestie, tuse şi febră uşoară. Congestia poate fi tratată cu ajutorul spray - urilor  nazale ce conţin fenilefrina, sau a pseudoefedrinei pe cale orală.

    Rinita alergică este cauzată de o reacţie a sistemului imunitar faţă de o substanţă străină (alergen),  inofensivă pentru cea mai mare parte a populaţiei. Principalii alergeni sunt acarienii din praful de casă, mucegaiurile, polenul, scuamele şi penele animalelor. Simptomele constau în strănut, secreţii nazale, congestie, prurit nazal (mâncărimi), lăcrimarea şi înroşirea ochilor. Deseori, pacientul prezintă antecedente familiale de alergii.

    Rinita atrofică este o formă de rinită cronică în care mucoasa nazală se atrofiază, determinând dilatarea şi uscarea cailor nazale. Celulele aflate în mod normal în mucoasa nazală – care secretă mucus şi prezintă cili, ce îndepărtează particulele prin mişcările ante-posterioare – sunt înlocuite de celule ce se găsesc în mod normal în piele.

 

11. Sinuzita

    Inflamarea mucoasei sinusurilor frontale sau maxilare. Sinusurile sunt cavităţi îngropate în grosimea oaselor frontale şi maxilare superioare. Osul frontal este osul frunţii.
Osul maxilar superior este osul de la pometul obrazului (de sub ochi). Aceste sinusuri (cavităţi osoase) conţin în mod normal aer. Sinusurile au interiorul tapetat cu o mucoasa (asemănătoare cu mucoasa nasului).

    Sinusurile comunică cu nasul prin nişte canale. Mucoasa din sinusuri produce (în mod normal) o secreţie continuă. Aceasta secreţie se elimină în nas prin canalele amintite mai sus.

    Dacă orificiul de deschidere al canalului prin care se elimină secreţiile din sinusuri este micşorat sau înfundat, atunci curăţarea sinusurilor (scurgerea normală de secreţie) nu se face bine. Deci în sinusuri rămâne secreţie care ia locul aerului. Orificiul prin care se varsă secreţia în nas este mai mic sau este înfundat atunci când mucoasa nasului este mai groasă şi/sau curge nasul. În această situaţie din cauză că sinusurile nu se pot curăţa bine de secreţii apare durerea de frunte sau de pomeţi ai obrajilor.