Analizatorul acustico-vestibular este format din două componente: acustica şi vestibulara cu rolul de a asigura auzul, respectiv echilibrul. Sunt situate în urechea internă. Urechea umană poate percepe undele sonore, repetate într-o anumită ordine (sunet) sau succedându-se neregulat (zgomote).
Analizatorul auditiv deţine la unele animale roluri importante, legate de orientarea în spaţiu, pentru depistarea surselor de hrană şi a pericolelor, iar la om serveşte şi la perceperea vorbirii care stă la baza relaţiilor interumane. În ceea ce priveşte analizatorul vestibular, el are funcţia de a furniza informaţii asupra poziţiei şi mişcărilor corpului în spaţiu, pe baza cărora declanşează reflexele posturale şi gestuale.
Urechea este împărţită în trei segmente :
Urechea externă → cuprinde pavilionul şi conductul auditiv extern. Conductul este acoperit de piele, care se continuă la nivelul pavilionului. Urechea externă are rolul de a capta şi dirija undele sonore din exterior spre membrana timpanică.
Urechea medie (casa timpanului) → situate în osul temporal, fiind tapetată de mucoasă. Mucoasa acoperă şi cele trei oscioare de la nivelul urechii medii (ciocanul, nicovala şi scăriţa). Timpanul transmite vibraţiile sonore celor trei oscioare. Ciocanul şi scăriţa au fiecare câte un muşchi, muşchiul ciocanului – care diminuează vibraţiile sonore puternice – şi muşchiul scăriţei – care le amplifică pe cele slabe, reglând intensitatea undei sonore.
Urechea internă → cuprinde atât organul de auz (cochilia sau melcul), cât şi aparatul vestibular, un organ de echilibru format din trei canale semicirculare şi vestibul. Urechea internă este formată din mai multe cavităţi mici ce alcătuiesc labirintul osos. În cadrul labirintului osos se afla labirintul membranos ce conţine melcul membranos la nivelul căruia se găseşte receptorul acustic ( organul lui Corti ).
Despre sunete
Sunetul reprezintă o vibraţie a particulelor unui mediu capabilă să producă o senzaţie auditivă. Sunetul se propaga sub formă de unde elastice numai în substanţe şi nu se propaga în vid. În aer viteza de propagare este de 340 m/s.
Zgomotul este o suprapunere dezordonată a mai multor sunete. Este produs din surse naturale dar mai ales antropice: utilaje, mijloace de transport, aparate, oameni.
Sunetul se propaga sub formă de unde elastice numai în substanţe (gaze lichide şi solide) dar nu se propaga în vid. El se propagă cu 331m/s în aer. Caracteristicile lui sunt: înălţimea (exprimată în frecvenţa vibraţiei), intensitatea (exprimată în energia vibraţiei) şi durată.
Infrasunetele sunt oscilaţii sonore de frecvenţe foarte joase, situate sub 16Hz, deci urechea umană nu le aude. Fiinţele marine, cum ar fi peştii, meduzele aud infrasunetele şi simt apariţia furtunilor şi uraganelor care coboară şi sub frecvenţa de 16Hz. Oamenii nu sesizează în mod direct prezenta infrasunetelor dar unele modificări ale stărilor fizico-psihice confirma că şi fizico-organismele umane sunt totuşi influenţate.
Infrasunetele sunt caracterizate de capacitatea acestora de a acoperi distanţe mari şi de a ocoli obstacole fără multă disipaţie. Acestea sunt utilizate în special în seismologie la studiul cutremurelor.
Este cunoscut faptul că animalele pot percepe infrasuntele care circulă prin pământ şi pot servi ca un semnal de avertizare. Un exemplu este tsunamiul din 2004 din Asia. Animalele au fost observate fugind cu mult înainte ca tsunamiul să ajungă pe coasta Asiei, însă nu se ştie dacă acesta este motivul exact deoarece anumiţi cercetători au sugerat că poate fi influenţa undelor electromagnetice şi nu a celor infrasonice care le-au determinat pe animale să fugă. Elefanţii sunt cunoscuţi pentru capacitatea lor de a auzi infrasunetele de la 3 – 4 Km distanţă.
Infrasunetele sunt cunoscute pentru capacitatea lor de a crea o stare de nelinişte, de a induce frică în oameni şi de a-i face pe aceştia să creadă că se întâmplă evenimente supranaturale.
Ultrasunetele sunt vibraţii mecanice cu frecvenţe mai mari de 20 000 Hz. Ele au de obicei intensitatea redusă. Ultrasunetele cu intensitate mare se obţin prin procedee electromecanice care se bazează pe fenomenul piezoelectric şi/sau pe fenomenul magnetostricţiune (deformare a unui corp sub acţiunea unui camp magnetic). Pot fi generate, de asemenea, cu fluiere.
Ultrasunetele sunt utilizate în diagnosticarea şi tratamentul diferitelor afecţiuni:
- în scop diagnostic, ultrasunetele sunt întrebuinţate în ecografie şi în examenul doppler;
- în scop terapeutic, ultrasunetele sunt exploatate în tratamentul simptomatic al afecţiunilor ţesuturilor moi (muşchi, ligamente, tendoane). Această tehnică permite reducerea intlamaţiei îmbunătăţind circulaţia locală;
- litotripsie (operaţie constând în mărunţirea sau pulverizarea calculilor urinari, fragmentele fiind apoi eliminate în mod natural prin urină).
Dintre aplicaţiile utile face parte sondajul submarin pe bază de ultrasunete utilizat pentru a stabili adâncimea apei sau pentru detectarea unor vase eşuate în adâncul mărilor.
O altă aplicaţie o constituie defectoscopia cu ultrasunete, care permite punerea în evidenţă a unor defecte în elementele de beton armat sau în organele de maşini, fără a produce nici cele mai mici deteriorări suplimentare ale acestor piese.
Intensitatea sunetului este caracterul cel mai important care depinde de trăsăturile sursei, de distanţă şi posibilităţile de transmitere sau multiplicare. Ea se măsoară în decibeli sau foni. Decibelul (d.B.) este o mărime fizică şi reprezintă unitatea logaritmică calculată pornind de la pragul absolut de audibilitate 0 d.B. pentru un sunet de 1000Hz. Fonul este unitatea de măsură fiziologica de percepţie de către urechea umană a celei mai slabe excitaţii sonore. Prin intensitate sonoră (în sens fiziologic) se înţelege senzaţia pe care o produce asupra organului nostru auditiv amplitudinea (elongaţia - valoarea, într-un moment dat, a unei mărimi care variază periodic în timp - maximă pe care o efectuează mişcarea vibratorie faţă de poziţia de echilibru) unei vibraţii sonore, altfel spus, volumul vibraţiei.
Pragul inferior, dedesubtul căruia sunetele nu mai sunt sesizate de urechea umană este însemnat prin 0 decibeli. Limita superioară este de aproximativ 140 de decibeli, dincolo de care sunetele nu mai pot fi auzite corect, deoarece intensitatea prea mare distorsionează perceperea auditivă, producând chiar senzaţii dureroase.
Cu cât amplitudinea vibraţiilor este mai mare, cu atât creşte şi intensitatea sunetului rezultat, şi invers.
Amplitudinea este caracteristica undelor sonore pe care o percepem ca volum. Distanţă maximă pe care o undă o parcurge de la poziţia normală, sau zero, este amplitudinea; aceasta corespunde cu gradul de mişcare în moleculele de aer ale unei unde. Când gradul de mişcare în molecule creşte, acestea lovesc urechea cu o forţă mai mare. Din cauza aceasta, urechea percepe un sunet mai puternic.
Durata (sau valoarea) sunetului reprezintă carateristica sunetului de a fi mai lung sau mai scurt în timp. Aceasta se calculează din momentul impactului până la dispariţia ultimei vibraţii sonore percepute. Efectul nociv al zgomotului este direct proporţional cu durata acestuia iar peste anumite limite de suportabilitate se ajunge la o pshihoza periculoasă.
Frecvenţa reprezintă numărul de vibraţii acustice într-o secundă şi se măsoară în număr de perioade pe secunde sau Hz. Noi percepem frecvenţă ca sunete mai "înalte" sau sunete mai "joase”.
Zgomotul şi surditatea
Degradarea auzului indusă de zgomot este frecventă. Apare de obicei ca rezultat al expunerii cumulative la sunete de intensitate mare - 90 decibeli sau mai mult - pe perioade de ordinul anilor. Zgomotul poate să ţină de ocupaţie, cum ar fi un şantier zgomotos, utilizarea snowmobilelor sau ascultarea de muzică la volum mare, inclusiv la căşti.
Persoanele cu risc mare au şi o slujbă zgomotoasă şi un hobby zgomotos - de exemplu, un mecanic care cântă într-o formaţie rock.
Degradarea auzului datorată zgomotului este o formă de surditate neurosenzorială, produsă de lezarea cohleei sau nervilor senzitivi.
Vibraţiile intense produse de unde sonore puternice distrug celulele cu cili care căptuşesc cohleea din urechea internă. Aceste stricăciuni împiedică impulsurile electrice să ajungă la nervul auditiv, care transmite în mod normal aceste impulsuri la creier pentru a fi interpretate ca sunete.
AFECŢIUNILE URECHII
Bolile urechii externe
1. Otita → o inflamaţie prin infecţie bacteriana (pneumococ, streptococ, stafilococ), uneori virală, care afectează de cele mai multe ori copiii de vârste între 6 luni şi 2 ani, în particular copiii crescuţi în colectivitate. Infecţia este mai întâi faringeana, apoi se propaga la ureche prin canalul trompei lui eustachio.
O otită acută se traduce printr-o durere violenta a urechii, asociată cu o febră de aproximativ 37,50C.
Ea evoluează în patru stadii: otita congestivă, în care timpanul nu este decât roşu; otita catarală, în care timpanul devine neted şi opac; otita purulentă, în care bombarea timpanului dovedeşte prezența puroiului în căsuţa timpanului; otita perforată, în care o perforaţie în timpan lasă puroiul să se scurgă în exterior.
Otitele, cele mai frecvente afecţiuni ale urechii, pot fi externe (când afectează conductul auditiv extern) sau medii (când afectează urechea medie).
2. Furuncul otitic → formă de otită externă acută localizată, prin infectarea foliculilor piloşi de la nivelul tegumentului treimii externe a conductului auditiv extern. Agentul bacterian incriminat este stafilococul auriu.
Caracteristica este durerea spontană puternică în interiorul conductului auditiv, la atingerea porţiunilor cartilaginoase ale urechii (tractionarea pavilionului în sus şi în spate), sporită în timpul în cazul masticaţiei.
3. Exotozele şi osteoamele
Exostozele sunt excrescenţe osoase în interiorul conductului auditiv extern, ce apar ca răspuns la un factor iritativ. De obicei sunt multiple, bilaterale, şi cu bază largă de implantare; pot avea diverse forme (rotunde, ovoidale) şi mărimi. Cauza apariţiei lor pare a fi periostita reactiva, secundară expunerii la ape adânci şi reci, ipoteza explicată prin incidenta crescută în rândul scufundătorilor.
Osteoamele sunt formaţiuni tumorale benigne ale osului timpanal (o parte a conductul auditiv extern), de obicei fiind unilaterale şi pediculate (au o bază de implantare mică sub formă de picioruş). Se deosebesc de exostoze din punct de vedere histologic şi prin tendinţa de a fi unilaterale, în rest simptomatologia şi tratamentul fiind asemănătoare.
Bolile urechii medii
1. Otoscleroza → boală cu transmitere genetică ce constă în apariţia unor modificări osoase la nivelul urechii medii şi interne, antrenând blocarea articulaţiei dintre scăriţă şi urechea internă. Se produce astfel o anchiloză a lanţului de osişoare din urechea medie, care împiedică transmiterea eficientă a sunetelor de la timpan la urechea internă. Osişorul afectat este scărita. Otoscleroza se manifestă prin scăderea progresivă a auzului. Boala este întâlnită mai des la femei. Apare la vârste variate, incidenta maximă fiind la maturitate (25 – 50 ani), de regulă este bilaterală.
2. Perforarea timpanului → lezarea timpanului se poate produce într-o mulţime de situaţii şi este urmată de diminuarea auzului în diferite grade. Pe lângă afectarea auzului, distrugerea integrităţii timpanului predispune la apariţia infecţiilor care pot degrada şi mai mult structurile urechii şi calitatea auzului.
Situaţiile cele mai frecvente care conduc la perforarea timpanului sunt traumatismele şi infecţiile. Traumatismele includ lovirea directă a urechii, fracturile de craniu, o explozie puternică, pătrunderea unui obiect în canalul auditiv (de ex. beţişoarele de urechi) etc.
De cele mai multe ori dimensiunea perforaţiei determina gradul de afectare a auzului – o perforaţie mai largă va produce o pierdere a auzului mai mare. Este de asemenea importanţă localizarea rupturii timpanului. Dacă perforaţia a fost produsă de un traumatism care disloca cele trei oase din urechea medie (ciocanul, nicovala şi scărita) ce au rol în transmiterea sunetelor, pierderea auzului poate fi severă. La fel se întâmplă în cazul în care, pe lângă perforaţie exista şi o afectare a structurilor din urechea internă.
3. Disfuncţia tubară → patologia trompei lui Eustachio este una dintre cele mai frecvent întâlnite afecţiuni în practică ORL. Organ de tranziţie, care leagă rinofaringele (partea din spatele foselor nazale) de urechea medie, trompa lui Eustachio constituie un element cheie în declanşarea patologiei otologice atunci când diferitele afecţiuni nazale capăta o evoluţie cronică şi împiedica fiziologia tubara normală.
Urechea medie necesita pentru o bună funcţionare prezenta aerului în cutia timpanică, la o presiune comparabilă cu cea atmosferică. Atâta timp cât timpanul este integru, singura sursă de aerare a cutiei timpanice este reprezentată de trompa lui Eustachio.
Ea este un conduct virtual musculo-cartilaginos, care în repaus este închis, şi se deschide doar prin mişcări active ale musculaturii tubare. Practic, deschiderea trompei Eustachio se realizează în mod fiziologic pentu câteva fracţiuni de secundă în timpul deglutiţiei, după care se închide la loc. În acest scurt răstimp se realizează un pasaj pasiv al aerului din nazofaringe către urechea medie (în care presiunea are tendinţa fiziologică să scadă), şi a eventualelor secreţii din urechea medie în sens invers, către rinofaringe, de unde sunt apoi înghiţite.
Trompa lui Eustachio este un tub de 5 centimetri, cu două pâlnii la capete, spre ureche şi nas.Tubul se deschide când se contractă muşchii vălului palatin – ale cerului gurii – atunci când înghiţim, căscăm sau suflăm nasul. Când se inflamează mucoasa acestui canal nu mai pătrunde aerul din nas în ureche.
Prin peretele vasului ies anumite lichide care se duc în căsuţa timpanului şi apar otitele seroase. Este vorba despre disfuncţii tubare, adică de funcţionarearea a trompei lui Eustachio. Cei care suferă de deviaţii de sept, de acea strâmbare a peretelui despărţitor dintre nări, sunt predispuşi la disfuncţii tubare, la rinosinuzite. Cei care respiră pe gură fac mai des aceste rele funcţionări ale trompei lui Eustachio.
Cauze:
Hipertrofia vegetaţiilor adenoide – reprezintă cea mai comună cauza a disfuncţiei tubare în copilărie, datorită amplasării lor în imediata vecinătate a orificiului de deschidere a trompei Eustachio. Uneori se pot reface după adenoidectomie. Deviaţiile de sept sunt o cauză de asemenea.
Bolile urechii interne şi ale nervului auditiv
1. Vertijul paroxistic poziţional benign (VPPB) → afecţiune ce determină vertij, ameţeală şi alte simptome datorită acumulării reziduurilor la nivelul urechii interne. Aceste reziduuri, denumite otoconii sunt formate din mici cristale de carbonat de calciu. Odată cu mişcările capului, otoconiile îşi modifică poziţia şi transmit semnale false către creier.
Simptomele VPPB sunt aproape întotdeauna precipitate de o schimbare a poziţiei capului. Ridicarea din pat sau întoarcerea de pe o parte pe alta sunt mişcări problematice. Unii oameni se simt ameţiţi şi nesiguri când îşi ridică capetele să privească în sus. O apariţie intermitentă a acestor simptome este frecventă.
La nivelul urechii interne se găseşte receptorul ce ne oferă informaţii legate de poziţia noastră în spaţiu. Când apar disfuncţii la acest nivel, ne pierdem simţul de echilibru şi adesea resimţim simptome precum vertij, greaţă, voma şi pierderea echilibrului.
2. Boala Meniere → afecţiune vestibulară ce produce un set de simptome recurente ca urmare a acumulării unor mari cantităţi a unui fluid denumit endolimfă la nivelul urechii interne. Endolimfa este un lichid conţinut în structurile urechii interne (cohlea şi canalele semicirculare) şi scaldă celulele sensibile ale analizatorului auditiv şi vestibular. În situaţii normale, volumul endolimfei şi concentraţia de electroliţi (magneziu, sodiu, clor şi altele) sunt menţinute stabile. Hidroptizia endolimfatică este o afecţiune a părţii auditive şi/sau vestibulare a urechii interioare, cauzată de creşterea volumului de endolimfa şi de o schimbare a concentraţiei de electroliţi conţinuţi în această.
Cauza exactă a bolii Meniere nu este cunoscută. Teoriile include tulburări circulatorii, infecţii virale, alergii, o posibilă reacţie autoimună, migrenă şi chiar posibilitatea unei determinism genetic.
Odată cu aceasta afecţiune, poate să apară o gamă întreagă de simptome: o senzaţie de compresie a urechii, zgomot, pierdere a auzului, crize bruşte de ameţeli şi vomă; sau numai o senzaţie de ameţeală uşoară sau o senzaţie de incertitudine locomotorie.
Crizele bruşte de Vertij intens, ameţeală, voma, însoţite de zgomot în ureche şi o deteriorare a auzului (de obicei numai pe o parte) sunt caracteristice ale afecţiunii primare (idiopatice). O criză poate dura de la câteva ore până la câteva zile şi poate reveni în mod regulat (la fiecare 2 sau 3 zile).
3. Hipoacuzia → diminuarea acuităţii auditive (cu cel mult 20 decibeli). Atunci când acuitatea auditivă este diminuată foarte mult sau dispare complet, vorbim de surditate. Organul auzului este alcătuit dintr-un aparat de percepţie şi dintr-un aparat de transmisie. În funcţie de partea afectată, există două tipuri de hipoacuzie: de percepţie şi de transmisie.
Hipoacuzia de percepţie se caracterizează printr-o diminuare a acuităţii auditive în care transmisia este bună, dar percepţia este defectuoasă. Hipoacuzia de transmisie reprezintă diminuarea acuităţii auditive datorată unei atingeri a urechii externe sau medii.
Cauzele hipoacuziei de percepţie:
- vârsta - diminuarea acuităţii auditive datorită îmbătrânirii poartă denumirea de prezbiacuzie;
- tumori cerebrale – un neurinom acustic (tumora benignă a nervului auditiv);
- intoxicaţie medicamentoasă – unele antibiotice, aspirină, diureticele;
- infecţiile – parotidita epidemică (oreion), meningita;
- boala Meniere;
- variaţiile bruşte de presiune – în timpul zborului, înotului, sau a exerciţiilor intense;
- infecţii virale ale urechii interne - labirintita.
Cauzele hipoacuziei de transmisie:
- colesteatom - tumora benignă situată în urechea medie cauzată de o infecţie;
- otita medie seroasa - infecţie a urechii medii cu efuziune lichidiană;
- obstrucţia conductului auditiv extern – din cauza unui dop de cerumen (ceară), unei tumori sau a unei colecţii purulente antrenate de o infecţie;
- otospongioza – dezvoltarea unui os spongios în urechea media, care antrenează în timp o surditate progresivă;
- perforarea timpanului.
Tratamentul hipoacuziei depinde de cauză sa. Hipoacuzia antrenată de o obstrucţie a conductului auditiv (de ex. din cauza unui dop de cerumen) se tratează cu ajutorul unor picături ce dizolva cerumenul. În cazul unei efuziuni lichidiene în urechea medie, este necesară o timpanostomie – inserarea unui tub în timpan pentru a drena secreţiile.
În cazurile în care cauza hipoacuziei nu poate fi eliminată, tratamentul consta în compensarea pierderii funcţiei auditive. Majoritatea pacienţilor cu hipoacuzie moderată sau severă utilizează proteze auditive. La pacienţii cu hipoacuzie profundă soluţia este implantul cohlear.
4. Surditatea→ prin surditate se înţelege scăderea uşoară sau gravă, unilaterală sau bilaterala a acuităţii auditive mergând până la cofoza - adică abolirea completă a auzului. Surdităţile pot fi tranzitorii sau definitive, uşoare, medii sau grave, unilaterale sau bilaterale, de transmisie (cauza este localizată la nivelul urechii externe sau medii) sau de percepţie (cauza este localizată la nivelul urechii interne şi/sau la nivelul sistemului nervos periferic sau central).
Cauzele surdităţilor sunt numeroase şi pot fi împărţite sumar în două grupe:
- cauze directe - ce afectează în primul rând urechea;
- cauze indirecte - ce afectează organe de vecinătate - nas, amigdale, sinusuri, etc - care la rândul lor vor afecta urechea.
Surditatea poate fi de 2 tipuri, în funcţie de modul ei de producere:
a) surditatea de transmisie - este produsă prin astuparea urechii externe sau a celei medii (cauzată de exemplu de dopurile de ceară sau de un furuncul), de o leziune la nivelul urechii medii ( ex. lipsa dezvoltării oscioarelor auditive, o afecţiune a timpanului sau o inflamaţie a urechii medii) sau de o otită medie. În acest tip de surditate bolnavul aude bine vocea de conversaţie, însă are probleme de percepţie a vocii şoptite.
b) surditatea de percepţie - este o formă mai gravă a bolii deoarece bolnavul nu aude deloc vocea şoptită, iar vocea de conversaţie este percepută slab. De asemenea se va observa că pacientul vorbeşte tare din cauză că nu se aude pe sine. Acest tip de surditate este cauzat de lezarea urechii interne sau a nervului auditiv, lucru ce se poate produce din cauza vârstei, a expunerii prelungite la zgomot puternic sau de o boală a vaselor de sânge care poate reduce aportul de sânge la nervul auditiv.
Cauze principale:
- zgomotul: expunerea la zgomot puternic determina pierderea auzului şi poate afecta persoanele de orice vârstă, dezvoltându-se de obicei progresiv pe parcursul mai multor ani; în timp, zgomotul prezent la serviciu, cel din timpul liber (mersul pe motocicletă) sau zgomotul din timpul activităţilor casnice (cum ar fi tăierea ierbii cu motocositoare), poate duce la pierderea auzului;
- vârsta: diminuarea treptată a acuităţii auditive cauzată de îmbătrânirea sistemului auditiv (prezbiacuzie) se caracterizează prin degenerescenta celulelor şi nervilor de la nivelul urechii interne, care apare odată cu înaintarea în vârstă şi determină scăderea auzului progresivă dar ireversibilă; pierderea auzului poate fi uşoară sau severă, dar întotdeauna este permanentă.
Alte cauze:
- acumularea de cerumen în canalul auditiv extern (determina formarea dopului de ceară) sau prezenţa unui obiect în canalul auditiv extern; pierderea auzului datorită acestor cauze este foarte frecvenţă şi poate fi tratată cu uşurinţă;
- medicamentele care determină ototoxicitate şi alte substanţe (cum ar fi arsenic, mercur, cositor, plumb şi mangan) pot afecta auzul;
- rănirea urechii sau a capului: de asemenea, rănirea capului determina afectarea structurilor de la nivelul urechii, cauzând astfel pierderea bruscă a auzului;
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu