SISTEMUL CARDIOVASCULAR

  

SISTEMUL  CARDIOVASCULAR

    Sistemul cardiovascular este un tot unitar care poate fi împărțit în: sistemul sanguin sau cardiovascular (cordul că organ central și vasele de sânge) și un sistem anex, cel limfatic (vasele limfatice, ganglioni limfatici și organele limfoide). Acesta din urmă va avea un capitol dedicat.

  Funcţiile aparatului cardiovascular sunt multiple: aprovizionarea organismului cu oxigen, substanţe nutritive, vitamine, hormoni şi eliminarea bioxidului de carbon, îndepărtarea diverselor reziduuri metabolice spre ficat (detoxificare) sau rinichi (excreţie).

 

    Aparatul cardiovascular transportă sângele în tot corpul fiind alcătuit din inimă şi vase de sânge.

    Organul central este inima sau cordul de la care pleacă vase de sânge mari (artere) care transportă sângele bogat în oxigen şi vase care se întorc (vene), prin care se transporta sângele sărac în oxigen.

   Inima este o pompă puternică, musculară, de mărimea unui pumn, care pompează sângele prin sistemul circulator. În fiecare zi, inima bate (se dilată şi se contractă) de aproximativ 100 000 ori şi pompează 7200 litri de sânge. Într-o viaţă de 70 ani, inima bate de peste 2,5 miliarde ori.

    Vasele de sânge alcătuiesc o rețea prin care sângele circulă de la inima către toate organele corpului (artere) și de aici înapoi, la inimă (vene). Sângele care pleacă de la inimă se numește sânge arterial, este de culoare roșu aprins ca urmare a concentrației mari de oxihemoglobină din eritrocite. Sângele care se întoarce la inimă se numește sânge venos, este de culoare roșu închis ca urmare a concentrației mari de carbohemoglobină din eritrocite.

   Sistemul vascular poate fi împărțit în rezervor de presiune: aorta + artere și rezervor de capacitate: cord, vene și capilare.

Distribuția sângelui în sistemul cardiovascular se prezintă sub următoarea formă:

- 84 % circulația sistemică: 64 % vene, 13 % artere, 7 % arteriole și capilare;

- 9 % circulația pulmonară;

- 7 % cord (coronare).

Circulaţia sângelui la om este dublă şi închisă. Astfel, avem:

     - marea circulaţie (sistemică): conduce sângele oxigenat din ventriculul stâng al inimii prin aorta în tot organismul iar de acolo preia sângele sărac în oxigen, pentru a-l transporta înapoi în atriul drept şi apoi în ventriculul drept;

     - mica circulaţie (pulmonară): conduce sângele sărac în oxigen din ventriculul drept al inimii în plămâni, iar din plămâni conduce sângele oxigenat atriul stâng şi apoi în ventriculul stâng.

    Activitatea aparatului cardiovascular se desfăşoară pe baza proprietăţilor morfofiziologice ale inimii şi vaselor de sânge.

 

 

INIMA

 

     Organ muscular cu rolul de a pompa sângele în organism. Este considerată ca fiind organul central al întregului aparat cardio-vascular, a cărui funcţionare asigura circulaţia sângelui, limfei şi a lichidului interstiţial.

    Inima se găseşte în cavitatea toracică intre cei doi plamani, o zona numita mediastin şi are forma aproximativ a unui con turtit; are înălţimea de aproximativ 89 mm,  greutatea de aproximativ 300 grame şi capacitatea cuprinsă între 500 - 700 cm cubi.

    Inima este învelită într-o formaţiune membranoasă → pericard. Pericardul este format din două părţi: una fibroasa (se prezintă ca un sac, cu peretele format dintr-o membrana conjunctiv-fibroasa care conţine numeroase fibre elastice) şi alta seroasă ( căptuşeşte pericardul fibros şi este format dintr-o foiţă viscerală şi una parietală).

 

Anatomia  inimii

    Inima este un organ cavitar musculos. Este formată din cavităţile inimii şi peretele inimii. Peretele inimii este format de la interior spre exterior din endocard, miocard şi epicard.

    Endocardul sau tunica internă a inimii căptuşeşte cavităţile inimii. El se prezintă ca o membrană netedă şi transparentă, formată dintr-un strat de celule endoteliale, spre interior, şi o pătură de ţesut conjunctiv elastic, aşezată spre miocard.

    Miocardul sau peretele muscular al inimii este partea cea mai groasă a peretului cardiac şi este format din ţesut muscular: ţesut cardiac şi ţesut nodal. Contine capilare sangunie, limfatice si nervi.

    Epicardul este învelișul extern al inimii ce reprezintă foița viscerală a pericardului fibros.

    Inima este învelită la exterior de pericard alcătuit din două foiţe:

- pericardul seros → structură asemănătoare cu pleura şi peritoneul şi este format dintr-o foiţă sau lamă parietală şi o altă viscerală. Foiţa parietală înveleşte suprafaţa internă a pericardului fibros şi se continuă la baza inimii cu cea viscerală, care formează stratul extern al peretelui cardiac, denumit şi epicard.

- pericardul fibros → aşezat la exterior. Are consistenţă fibroasă, este rezistent şi inextensibil. El formează stratul extern al pericardului şi este legat de formaţiunile vecine prin ligamente.

Între foiţe există o lamă fină de lichid care facilitează mişcările cordului, numit lichid pericardic. Cele două foiţe delimitează cavitatea pericardului.

    Inima are un perete longitudinal care desparte cavitatea inimii în două părţi: inima dreaptă şi inima stânga, şi un perete transversal (septul atrioventricular) care împarte fiecare din cele părţi în două cavităţi: atriu şi ventricul.

    Atriul drept (Ad) comunica cu ventriculul drept (Vd) prin orificiul atrioventricular drept prevazut cu valvula tricuspida. Atriul stang (As) comunica cu ventriculul stang (Vs) prin orificiul atrioventricular stang prevazut cu valvula bicuspida (mitrala).

    Atriile sunt separate între ele prin septul interatrial. La nivelul acestuia, în viața intrauterină, există orificiul Botallo, prin care cele două atrii comunica între ele. După naștere, acest orificiu se închide.

    Ventriculele sunt separate între ele prin septul interventricular. Atriile și ventriculele sunt separate prin septul atrioventricular.

    Atriile sunt cavităţi aproximativ cubice şi se găsesc aşezate la baza inimii. Au capacitate mai mică decât a ventriculilor, pereţii sunt mai subţiri.

    În atriul drept se deschide venă cavă inferioară care colectează sângele venos din jumătatea inferioară a corpului. Când atriul se contractă, sângele trece în ventriculul drept prin orificiul atrioventricular drept, prevăzut cu valvulă tricuspidă.

    Cuspidele valvei sunt orientate spre ventricul, datorită unor corzi tendinoase, fixate pe peretele ventricular prin mușchii papilari, de formă conică. Aceste structuri împiedica valvele să se deschidă spre atrii, atunci când ventriculele se contractă. Contracțiile ventriculare închid valvulă tricuspidă și împing sângele prin trunchiul pulmonar către arterele pulmonare. La baza trunchiului pulmonar se afla valvulă semilunară pulmonară, care împiedica sângele să se întoarcă spre ventricul.

    În atriul stâng se deschid patru vene pulmonare, care aduc sânge oxigenat de la plămâni. Prin contracția atriului, sângele trece în ventriculul stâng prin orificiul atrioventricular stâng prevăzut cu valvulă bicuspidă (mitrală). Când ventriculul se contractă, valvulă se închide și sângele oxigenat trece prin valvulă semilunară în porțiunea ascendentă a aortei.

    Ventriculele sunt cele două cavităţi care se află spre vârful inimii: una aparţine inimii drepte şi se numeşte ventricul drept, iar cealaltă, inimii stângi şi se numeşte ventricul stâng. Ventriculele au forma piramidala triunghiulară, cu bazele spre atrii şi vârfurile spre vârful inimii. Ventriculii constituie cea mai mare parte a masei musculare cardiace. VS reprezinta 50% din greutatea totala a inimii. Peretii sai mai grosi se datoreaza presiunii mai mari din circulatia sistemica, fata de circulatia pulmonara.

 

Valvele inimii

    Valvele au o structura asemănătoare unor clapete care permit sângelui să circule într-o singură direcție. Inima are două tipuri de valve, atrioventriculare și semilunare. Zgomotele care se aud de la nivelul inimii sunt făcute de închiderea valvelor cardiace. Sunetul mai înfundat este dat de contracția ventriculelor și închiderea valvelor atrioventriculare și se numește zgomotul sitolic. Zgomotul mai ascuțit este dat de închiderea valvelor semilunare și se numește zgomotul diastolic

 

   A. Valvele atrioventriculare sunt structuri subţiri formate din endocard şi ţesut conjunctiv. Ele sunt localizate între atrii şi ventricule.

  a). Valvele aortice → localizate între ventriculul stâng şi aorta ele sunt structuri asemănătoare unor clapete care permit sângelui să circule într-o singură direcţie. Are drept funcţie previn refluarea sângelui pompat de ventriculul stâng spre aorta.

  b). Valvele mitrale →  localizate între atriul stâng şi ventriculul stâng  sunt structuri asemănătoare unor clapete care permit sângelui să circule într-o singură direcţie prevenind refluarea sângelui pompat din atriul stâng spre ventriculul stâng.

  B. Valvele semilunare sunt clapete formate din endocard şi ţesut conjunctiv întărite de fibre care previn că valvele să se inoarca spre interior. Ele au formă de jumătate de lună, de unde şi numele lor de valve semilunare. Valvele semilunare sunt localizate între aorta şi ventriculul stâng şi între artera pulmonară şi ventriculul drept.

  a). Valvele pulmonare →  localizate între ventriculul drept şi artera pulmonară ce previn refularea sângelui pompat din ventriculul drept în artera pulmonară.

  b). Valvele tricuspide →  localizate între atriul drept şi ventriculul drept şi împiedica refularea sângelui pompat din atriul drept spre ventriculul drept.

    Stratul de ţesut conjunctiv dens, situat între atrii şi ventricule constituie scheletul fibros al inimii.

    Fasciculele de fibre miocardice atriale, se ataşează de fata superioară a acestui schelet fibros, iar fasciculele de fibre miocardice ventriculare se ataşează de fata inferioară a scheletului fibros.

    Întrucât, miocardul atrial este separat structural şi funcţional de miocardul ventricular şi pentru a transmite potenţialele de acţiune de la atrii către ventricule, este necesară intervenţia unui ţesut conducător specializat numit ţesut nodal.

Acest ţesut este format din:

   - nodulul sinoatrial  situat în peretele atriului drept, în apropierea orificiului de vărsare avenei cave superioară. Nodul sinoatrial are localizare subepicardica şi se găseşte în peretele atriului drept, în vecinătatea orificiului de vărsare al venei cave superioare.

    La nivelul nodulului sinoatrial se generează potenţialul electric care determină apariţia sistolei cardiace. La nivelul acestuia se găsesc atât fibre simpatice, cât şi fibre parasimpatice care provin din nervul vag (nerv cranian pornit din bulbul rahidian, care inervează inima, bronhiile, aparatul digestiv şi rinichii). Aceste fibre modulează activitatea acestui nodul.

   - nodulul atrioventricular  situat în septul interatrial. Nodulul AV are rolul de a întârzia imulsul generat de nodulul sino-atrial astfel încât atriile au timp să-şi golească conţinutul în ventricule înainte ca acestea să se contracte. Este localizat în partea posterioară a peretelui septal al atriului drept.

     - fasciculul atrioventricular (Hiss) situat în septul interventricular;

   - reţeaua Purkinje  rezulta din ramificaţiile fasciculului Hiss în pereţii ventriculari. Reprezentat de fibre care conduc excitaţia de la nodulul AV la ventricule.

Vascularizaţia inimii este asigurată de circulaţia coronară, alcătuită din vasele ceasigura irigarea inimii:

- 2 artere coronare se desprind din aorta, imediat la ieşirea din ventricul; în cazul blocării circulaţiei pe una din ramuri, datorită unui cheag de sânge sau a unui spasm arterial (contracţie bruscă, exagerată a musculaturii), teritoriul nevascularizat se necrozează şi se produce infarctul miocardic;

- capilare, vene coronare se deschid într-un sinus coronar, iar de aici sângele trece în atriul drept.

 

 Fiziologia inimii

 

Proprietăţile miocardului

    Excitabilitatea este proprietatea miocardului de a răspunde maximal la stimuli care egalează sau depăşesc valoarea prag. Aceasta reprezintă legea “ tot sau nimic “. Inima este excitabila numai în faza de relaxare (diastola), iar în sistolă se afla în stare refractara absolută şi nu răspunde la stimuli. Aceasta reprezintă “ legea neexcitabilităţii periodice a inimii “.

   Automatismul reprezintă proprietatea ţesutului nodal de a se autoexcita ritmic. Mecanismul se bazează pe modificări ciclice de depolarizare şi repolarizare ale membranelor celulare.

    Ritmul cardiac, 60-80 bătăi/minut, este determinat de nodulul sinoatrial şi poate fi modificat de factori externi. Căldura, influenţele simpatice, adrenalina, noradrenalina determina tahicardie (accelerarea funcţiei cardiace). Frigul, influenţele parasimpatice şi acetilcolina determina bradicardie (rărirea ritmului cardiac).

   Conductibilitatea este proprietatea miocardului de a propaga excitaţia în toate fibrele sale. Impulsurile generate automat şi ritmic de nodulul sinoatrial se propagă în pereţii atriilor, ajung în nodulul atrioventricular şi prin fasciculul Hiss şi reţeaua Purkinje, la ţesutul miocardic ventricular. Ţesutul nodal generează şi conduce impulsurile, iar ţesutul miocardic adult răspunde la contracţii.

    Contractilitatea este proprietatea miocardului de a răspunde la acţiunea unui stimul prin modificări ale dimensiunilor şi tensiunii. În camerele inimii se produce o presiune asupra conţinutului sangvin şi are loc expulzarea acestuia. Forţa de contracţie este mai mare în ventricule decât în atrii, iar cea mai mare este în ventriculul stâng.

Contracţiile miocardului se numesc sistole, iar relaxările se numesc diastole.

 

 Ciclul cardiac

    Reprezintă cuplul funcţional format dintr-o perioadă de contracţie a cordului (sistolă) urmată de o perioadă de relaxare (diastola). Durata ciclului cardiac = 60 sec./frecvența cardiacă; pentru o frecvenţă cardiacă de 75/minut, durata ciclului cardiac = 0,8 sec.

 

Fazele ciclului cardiac

    1. Sistolă atrială (0,11 sec) → în timpul sistolei, presiunea în atrii creşte de la 0 – 2 mmHg la 4 - 6  sau 6 – 8 mmHg şi depăşeşte presiunea diastolică ventriculara astfel încât fluxul sanguin este dinspre atrii spre ventriculi. Regurgitarea sângelui este imipiedicata de contracţia musculaturii circulare de la vărsarea venelor pulmonare şi cave. Debutează concomitent cu vârful undei P pe ECG. La sfârşitul sistolei atriale în fiecare ventricul se va acumula o cantitate de sânge numită volum telediastolic.

    2. Diastola atrială → corespunde relaxării atriale şi se suprapune sistolei ventriculare şi primeor 4 faze ale diastolei ventriculare.

    3. Sistolă ventriculară → valvulele aortice şi pulmonare se deschid, iar sângele este propulsat în aortă şi artera pulmonară. Presupune mai multe etape:

- contracţia izovolumica (0,05 sec. între închiderea mitralei şi deschiderea aortei) → ventriculii încep să se contracte şi atunci când presiunea ventriculară o depăşeşte pe cea atriala, se închid valvele atrioventriculare (mitrala apoi tricuspida). Ventriculii sunt, în această fază, camere complet închise şi pline cu sânge. Debutează la scurt timp după începutul complexului QRS pe ECG.

- ejecţia rapidă  (0,09 secunde, asiura circa 70 % din volumul de sânge ejectat) → când presiunea ventriculară creşte atât de mult încât depăşeşte presiunea din aorta, se deschid valvele sigmoide (întâi pulmonara, apoi aortică) şi începe ejecţia.

    Valvele pulmonare se deshid primele pentru că presiunea necesară deschiderii vlavei pulmonare e mia mică decât cea pentru aorta. Pe parcursul contracţiei izovolumetrice ventriculare, atriile se află în diastolă.

- ejecţia lentă (0,13 secunde, asigura circa 30 % din volumul de sânge ejectat → este cuprinsă între vârful presiunii ventriculare şi momentul închiderii valvelor semilunare (aortice şi pulmonare). În această fază presiunile din ventriculi scad şi artere mari scad datorită încetinirii contracţiei ventriculare cât şi a golirii ventriculilor şi acumulării sângelui în vasele mari.

    Pe parcursul ejecţiei, ventriculii se golesc, în special prin scădere diametrului lor transversal, volumul de sânge împins în vasele mari numit volum bătaie (sistolic) fiind de aproximativ 70 ml. Cantitatea de sânge rămas în ventricul la sfârşitul ejecţiei se numeşte volum telesistolic, având o valoar normală de 50 60 ml. Raportul dintre volumul bătaie şi volumul telediastolic exprima eficiența golirii ventriculare, purtând numele de fracţie de ejecţie.

    4. Diastola ventriculară → ventriculul se relaxează şi presiunea ventriculară scade. Are mai multe etape:

    - protodiastola fiziologică (0,04 secunde) → ventriculii încep să se relaxeze şi când presiuna din ventriculi scade sub presiunea din artera aorta şi cea pulmonara, se incid valvele semilunare (întâi se închide aorta pentru că presiunea scade mai repede în VS, apoi pulmonara). Protodiastola este intrevalul de timp între debutul diastolei ventriculare şi închiderea valvei arterei aorte/pulmonare.

    - relaxarea izovolumică (0,08 secunde, intre închiderea aortei şi deschiderea mitralei) → ventriculii redevin camare complet închise, dar nu mai sunt pline cu sânge.

    - umplerea pasivă rapidă (0,11 secunde, asigura circa 70 % din sângele ventricular) → presiunea ventriculară scade rapid şi atunci când scade sub presiunea atrială, se deschid valvele atrioventriculare (întâi tricuspida, apoi mitrala). Sângele icepe să curgă dinspre atrii spre ventriculi.

    - umplerea pasivă lentă (0,19 secunde, asigura circa 10 % din sângele ventricular; se mai numeşte diastazis) → pe măsură ce sângele trece în ventriculi, viteza curgerii scade datorită scăderii gradientului presional. În timpul umplerii lente (diastazis) valvele atrio-ventriculare iau forma unei pâlnii prin care sângele trece din atriu în ventricul. Astfel se produce o creştere lentă a volumului ventricular în timp ce presiunile atriale scad lent, atingând aproape un platou.

   - umplerea activa → o nouă sistola atrială a ciclului cardiac umrator ce asigură circa 10 % din sângele ventricular.

   Datorită regimurilor presionale şi a complianţei arterelor mari diferite, nu există o concordanţă perfectă între fazele ciclului cardiac pentru inima dreaptă şi inima stângă.

    Astfel valva mitrală se deschide după valva tricuspidă şi se închide înaintea acesteia, în timp ce vâlva aortică se deschide după pulmonară şi se închide înaintea ei.

    Succesiunea închiderii/deschiderii valvleor atrioventriculare şi semilunare în fazele ciclului cardiac sunt:

- sistolă: M ( i ), T ( i ), P ( d ), A ( d );

- diastola: A ( i ), P ( i ), T ( d ), M ( d ).

 

Debitul cardiac

    Este definit ca volumul de sânge ejectat de fiecare ventricul într-un minut. Se exprima obişnuit în  l/min.  În mod normal, debitul cardiac stâng şi debitul cardiac drept sunt egale.

   Ventriculul împinge în circulaţie cu fiecare bătaie o cantitate de sânge egală cu diferenţa dintre volumul telediastolic şi telesistolic, reprezentând volumul sistolic.

    Debitul cardiac este determinat de doi parametri ai funcţiei cardiace: frecventa cardiacă şi volumul bătaie sau sistolic  (volumul de sânge ejectat la fiecare contracţie ventriculară).

    Valoarea debitului cardiac în repaus , la un individ de greutate medie, se obţine înmulţind volumul bătaie (debitul sistolic ) de ~ 70 ml cu frecvenţa cardiacă ~ 80 bătăi/min :

DC = 70 x 70 = 4900 ml/min ~ 5 l / min.

   Realizarea unui debit cardiac normal, respectiv a unei performante cardiace normale, depinde în principal de patru factori: frecventa cardiacă, presarcina, postsarcina şi contractilitatea (inotropismul).

    a). Frecvenţa cardiacă → numărul de cicluri cardiace (bătăi ale inimii) pe minut.

  b). Presarcina → volumul diastolic al ventriculului stâng (umplerea ventriculară diastolică). Dacă umplerea ventriculară în timpul diastolei creşte, contracţia care îi urmează va fi mai puternică şi volumul bătaie mai mare.vPentru aprecierea presarcinii se utilizează ca parametru presiunea telediastolica. Factorii de care depinde presarcina sunt întoarcerea venoasă şi complianta ventriculară.

  c). Postsarcina → impedanţa la ejecţia sângelui din ventriculul stâng. Este rezistentă pe care trebuie să o învingă inima în timpul contracţiei. Postsarcina poate fi aproximată de presiunea arterială. Creşterea postsarcinii presupune hipertensiune arterială sau stenoza valvei aortice, iar scăderea postsarcinii indica regurgitarea mitrală.

  d). Contractilitatea (inotropismul) → proprietatea miocardului de a se contracta ca urmare  unor stimuli biochimici.

  Legea inimii care condiţionează performanta cardiacă este Legea lui Starling care stabileşte proprietatea cordului de a se adapta la volume variabile ale întoarcerii venoase.

    Deci, cu cât umplerea diastolică a inimii este mai mare, cu atât mai mare va fi cantitatea de sânge pompată în aorta. Când la ventricule soseşte un volum suplimentar de sânge fibrele musculare cardiace sunt destinse şi se alungesc. Ca urmare, va creşte forţa contracţiei miocardului. Având mai multă forţă de contracţie, ventriculul va putea pompa în artere volumul suplimentar de sânge.

   În condiţii fiziologice de repaus, controlul debitului cardiac se realizează în primul rând prin frecventa cardiacă s iprin contractilitate. În timpul efortului intervin: creşterea presarcinii şi scăderea postsarcinii favorizând creşterea debitului cardiac până la valori de 25–35 l/min.

 

Întoarcerea venoasă

Reprezintă cantitatea de sânge care ajunge de la nivelul venelor în atriul drept în fiecare minut, astefl inacat dacă întoarcerea venoasă este mai mare creşte şi debitul cardiac. Acest proces demonstrează legea inimii conform căreia forţa de contracţie a cordului se adaptează la volume variabile ale întoarcerii venoase.

 

Activitatea electrică a inimii

    Pentru ca inima să pompeze sângele cât mai eficace miliardele de celule din camerele superioare şi din ventricole trebuie să se contracte simultan. Aceasta coordonare este declanşată de un impuls electric. Aceste acţiuni sunt dirijate de către nodul sinusal, situat în atriul drept. De acolo curentul electric trece din celulă în celulă până la nodul atrio - ventricular, la joncţiunea dintre atrii şi ventricule.

   Traversând acest nod impulsul electric excită rapid toate celulele ventriculelor printr-o reţea numită sistemul His-Purkinje. Activitatea electrică a inimii se traduce prin semnale electrice care pot fi colectate cu ajutrul unor electozi.

    Activitatea electrică a inimii poate fi înregistrată cu ajutorul electrocardiogramei pentru a vedea dacă aceasta este sincronizata. Electrocardiograma realizează un traseu cu trei unde: traseul undei P corespondent contracţiilor atriilor, traseul undei QRS - al ventriculelor, şi traseul undei T care reflectă regenerarea celulelor cardiace.

    Între bătăi, sistemul electric se reîncarca la fel ca şi muşchiul cardiac, care între două contracţii, se relaxează şi se umple din nou cu sânge.

    Electrocardiograma este reprezentarea grafică a activităţii electrice cardiace, fiind metoda cea mai larg răspândită pentru a investiga activitatea electrică a inimii. Activitatea electrică a inimii poate fi detectată de la nivelul pielii prin nişte mici discuri metalice, denumite electrozi. În timpul electrocardiogramei electrozii sunt ataşaţi de piele la nivelul toracelui, braţelor şi picioarelor. Aceştia sunt conectaţi la un aparat ce transforma impulsurile electrice într-o reprezentare grafică, pe care o înregistrează pe hârtie.

    Această reprezentare grafică, ce apare sub forma unei linii, este analizată de aparat şi mai apoi de către medic. Electrocardiografia (ECG sau EKG) oferă informaţii asupra ritmului cardiac, evidenţiază tulburările de conducere (blocurile atrioventriculare sau blocurile de ramură), tulburările de ritm (extrasistolele, fibrilaţia atrială, alte aritmii supraventriculare sau ventriculare).

   Prin urmare fiecare contracţie a inimii este declanşată electric. Repetarea acestui fenomen are ca rezultat ritmul cardiac. Nodul sinusal este cel care dă măsura acestui ritm. El are proprietatea de a adapta cadenţa nevoilor organismului prin sensibilitatea să la stimularea sistemului nervos şi stimularea hormonilor (ex: adrenalina). Deci, accelerează ritmul bătăilor inimii în timpul unui efort sau în timpul unei emoţii şi îl încetineşte în timpul repausului.

    Ritmul cardiac normal este situat între 60 – 80 bătăi pe minut. Tot ce este peste această limită se numeşte tahicadie, iar ce este sub această valoare poartă numele de bradicardie.

    Segmentele sunt porţiuni de traseu cuprinse între două unde. Acestora li se descriu durata şi poziţia faţă de linia izoelectrică ; dacă segmentul este decalat faţă delinia 0, se precizează sensul (sub - sau supradenivelare), amplitudinea (în mm) şi forma decalării.

    Segmentele care se analizează pe traseul ECG sunt segmentul ST, segmentul PQ (PR) şi segmentul TP.

    Intervalele definesc durata de timp între două repere de pe traseu (începutul sau sfarşitul unor unde).       Intervalele care se analizează pe traseul ECG sunt intervalul PQ, intervalul QT şi intervalul RR.

    Ritmul normal sinusal al inimii se recunoaşte prin următoarele criterii:

    - prezenţa undei P în toate derivaţiile înregistrate;

    - undele P au durată, amplitudinea şi orientarea vectorială normală, fiind constante ca formă în toate derviaţiile;

    - undele P sunt situate înaintea complexului QRS;

    - intervalul P-Q (delimitat între începutul undei P şi apariţia undei Q) este constant în toate derivaţiile şi are durată între 0,12 sec. - 0,21 sec.

 

    Unda P este un constituent normal al electrocardiografiei care arată depolarizarea la nivelul atriului. Depolarizarea începe la nivelul nodulului sinoatrial, unde se generează în mod normal impulsurile electrice ale inimii.

    Segmentul PQ → întârzierea stimulului electric la nivelul joncţiunii atrioventriculare, poziţia sa fiind izoelectrică.

    Complexul QRS → activitatea ventriculilor cardiaci, corespunzând la depolarizarea musculaturii ventriculare.

     Segmentul ST apare ca o linie dreaptă între complexul QRS şi unda T; Segmentul ST este de obicei izoelectric şi rar denivelat deasupra sau dedesubtul liniei izoelectrice.

    Un segment ST supra sau subdenivelat corespunde unui muşchi cardiac lezat sau care nu primeşte suficient sânge. Semnele precoce de infarct miocardic sunt reprezentate de supradenivelarea segmentului ST. În timp, după infarct, unda Q a complexului QRS apare mai adâncă pe EKG. Un segment ST supradenivelat apare şi în cazul inflamării muşchiului inimii (miocardita) sau a sacului ce înconjoară inima (pericardita).

    Unda T corespunde retragerii undei de excitaţie din ventriculi. Este rotunjită şi de obicei pozitivă. Sfârşitul undei T marchează sfârşitul sistolei ventriculare, iar intervalul T-P reprezintă diastola electrică.

    Unda U corespunde relaxării ventriculare complete (relaxarea muşchilor papilari) şi nu apare de obicei pe ECG.

 

         Ritmul sinusal normal

 

    Ecografia cardiacă (ecocardiografia) bidimensionaăa este o metodă imagistică de explorare a inimii, prin care se vizualizează pe un ecran secţiuni (felii) din inimă, în aceste secţiuni putându-se măsura dimensiunile celor 4 cavităţi cardiace (atriul stâng, ventriculul stâng, atriul drept şi ventriculul drept), precum şi ale vaselor mari care se varsă în inimă (vena cavă inferioară) şi care pleacă din inimă (aorta).

  Ecocardiografia (ecografia inimii) aduce informaţii mult mai exacte referitoare la dimensiunea cavităţilor cordului, hipertrofie, anomalii valvulare şi congenitale şi acolo unde este uşor accesibilă, înlocuieşte radiografia toracica în evaluarea afecţiunilor cardiace.

VASELE  SANGUINE

    Vasele sanguine  reprezintă un sistem închis de tuburi prin care circulă sângele. Vasele de sânge mari (artere, vene), mici (capilare) sau intermediare (arteriole, venule), străbat întreg corpul, transportând prin ele substanţe esenţiale pentru viaţă.

    Așadar, există trei sectoare circulatorii la nivel sangvin:

    Sectorul arterial - de distribuţie;

    Sectorul venos - de reîntoarcere;

    Sectorul capilar - de schimb.

 

Arterele

    Sunt vase sanguine prin care circulă sângele de la inima la organe. Se împart în: mari, mijlocii şi mici. Cele mari sunt cele care pornesc de la inimă, iar cele mici se numesc arteriole. Arteriolele se ramifica într-un mare număr de vase, numite metarteriole.

    Peretele unei artere este format din trei paturi, numite tunici.

    Tunica internă sau intimă este formată dintr-un strat subţire de celule turtite, numit endoteliu. Sub endoteliu se afla stratul subendotelial sau membrana bazală. Sub această se afla o membrană groasă şi elastică, numită limitanta elastică internă sau periteliul.

    Tunica mijlocie sau media este formată din fibre elastice şi fibre musculare netede dispuse circular. La periferia tunicii medii se afla o membrană elastică, care o separa de tunica externă, limitanta elastică externă.

    Tunica externă sau adventicea este alcătuită de fibre elastice, fibre colagene şi elemente musculare. Aici se găsesc capilare sanguine, precum şi un mare număr de terminaţii nervoase vegetative.

    Din inima pornesc două artere mari: artera aorta şi artera pulmonară.

    Artera aortă porneşte din ventriculul stâng prin bulbul aortic sau marele sinus al aortei. De la bulbul aortic, aorta se îndreaptă în sus (aorta ascendentă), apoi se curbează spre stânga şi în jos, formând arcul aortic, şi apoi coboară vertical până în dreptul discului intervertebral dintre vertebrele L4 şi L5, unde se trifurca, dând naştere la cele două artere iliace comune şi arterei sacrala medii. Segmentul aortei cuprins intre cârja aortică şi arterele iliace se numeşte aorta descendenta. Ea este împărţită într-o porţiune toracala şi o porţiune abdominală.

   Artera pulmonară pornește din ventriculul drept, trecând prin orificiul arterial pulmonar. Acest trunchi arterial voluminos conduce sângele de la inima la plămân. Artera pulmonară pornește din ventriculul drept, de care este separată prin valvulă pulmonară.

   Ea se îndreaptă în sus, apoi se separă sub arcul aortic în două ramuri: artera pulmonară dreaptă, mai lungă e mai mare (are trei ramuri lobare) și artera pulmonară stângă (cu două ramuri lobare).

 

Capilarele

    Vase scurte (0,5cm) şi cu diametre microscopice (mai mici de 20μ). Ele sunt foarte numeroase realizând o lungime totală de 2500 km şi o suprafaţă de 6200 mp. Capilarul are două  terminaţii, prin care se leagă, la un capăt, de arteriole iar de celălalt capăt de venule (vene cu calibru mic). De asemenea, vasele capilare prezintă ramificaţii laterale prin care se unesc între ele.

     Aceste minuscule canale, permit trecerea prin pereţii lor subţiri, în spaţiul interstitial şi de aici în celule şi retur (din celule înapoi în circuitul sanguin), a apei, a proteinelor plasmatice cu masă moleculară mică, a unor elemente figurate, a mineralelor ionice, a gazelor, a substanţelor plastice ori energetice, a unor compuşi de asimilaţie sau dezasimilaţie.

    Prin intermediul lichidelor interstiţiale are loc schimbul nutritiv (nutritia celulara), respirator şi excretor, dintre celule şi sânge. Lichidele, celulele şi substanţele care ies din vasele capilare sanguine, constituie mediul local al ţesuturilor şi al organelor.

    Deşi provin din acelaşi sânge, aceste medii locale sunt diferite de la un ţesut la altul, deoarece celulele tind să le adapteze propriilor necesităţi (faţă de "zonele" ecologice, în care factorii biotici se adaptează la mediu, ţesuturile organismului, prezintă şi capacitatea de a adapta mediul la cerinţele lor). Vezi lichidul interstitial.

    Capilarele au proprietatea de a-şi modifica calibrul, permeabilitatea, filtrabilitatea şi aderenţa pereţilor interni. În mod obişnuit, prin vasele capilare, trece doar 5% din totalul sângelui circulant. Acest volum, prin modificarea formei capilarelor, poate creşte de 6 ori. Sporul cantitativ de sânge capilar se realizează pe baza micşorării volumului de sânge din vasele mai mari. Dacă are loc o vasodilataţie capilară (vezi lipotimia) la nivelul întregii suprafeţe cutanate, se scoate din circulaţie o cantitate însemnată de sânge de la nivelul organelor, mai ales a ficatului, splinei şi plămânilor producându-se decongestionarea lor.

    Există numeroşi factori tisulari, fizici şi chimici care pot modifica calibrul capilarelor. Căldura şi acidoza provoacă dilatarea acestor vase minuscule, în timp ce frigul are o acţiune contractilă.

    Capilarele pot realiza, in diverse organe, bariere selective: bariera hematoencefalică, bariera sânge – timus, bariera sânge – testicul, bariera sânge – retină.

 

Venele

     În cadrul sistemului circulator, sângele este adus înapoi, la inimă, prin componenta venoasă. Sângele revine la cord de la ţesuturi prin capilare, prin venule, care unindu-se se captează în vene. Vena cavă superioară şi vena cavă inferioară, sunt canalele care colectând tot sângele venos al circulaţiei mari, se deschid în atriul drept.

    Circulaţia venoasă reprezintă un transport sanguin de întoarcere, care se realizează mai greoi, în primul rând din cauza că, cu excepţia părţii superioare a corpului, se desfăşoară împotriva gravitaţiei. Factorii cei mai importanţi care asigură desfăşurarea optimă a circulaţiei venoase sunt: respiraţia, contracţiile ventriculare, contracţiile musculaturii scheletice ale membrelor inferioare şi pulsaţiile arterelor. Inspiraţia pulmonară realizează o aspiraţie a sângelui venos spre cord, mai ales în venele mari, deoarece se creează o presiune intratoracică negativă. 

    Totodată, inspiraţia profundă, exercită o presiune asupra organelor abdominale, prin intermediul diafragmei, presiune care se transmite venelor. Se poate conchide deci, că  respiraţia corectă şi  efortul fizic moderat au efecte dintre cele mai favorabile asupra circulaţiei venoase.

    În funcţie de dispoziţia lor în organism, venele sunt: profunde şi superficiale. Cele profunde sunt dispuse în adâncimea organismului şi însoţesc arterele, iar cele superficiale sunt aşezate sub piele şi nu însoţesc arterele.

     Sângele arterial conţine hemoglobina saturată în oxigen (oxihemoglobina ). El circulă prin artere, de la plămâni spre ţesuturi, unde donează oxigenul celulelor.

    Sângele venos conţine carbohemoglobină (hemoglobină care a legat dioxidul de carbon), circulând prin vene, de la ţesuturi la plămâni.

    ATENŢIE!

    De la aceste reguli, face excepţie sângele care circulă prin artera, respectiv vena pulmonară. Prin artera pulmonară circulă sângele de la inimă la plămâni (sânge încărcat cu dioxid de carbon, sânge neoxigenat), iar prin vena pulmonară trece  sânge oxigenat, de la plămâni la inimă.

    Presiunea sangvina (tensiunea arteriala) reprezinta presiunea sub care circula sangele in artere. Valoarea scade in timpul diastolei si creste in timpul sistolei. Arteriolele, datorita peretelu imuscular foarte gros, opun rezistenta curgerii sangelui, fenomen numit rezistenta periferica. Cresterea rezistentei periferice in urma vasoconstrictiei arteriolelor poate determina marirea presiunii sangvin.

    Valoarea presiunii sangvine este influențată de trei factori:

    - frecventa cardiacă;

    - debitul sangvin;

    - rezistența periferică totală.

 

SÂNGELE

 

    Sângele este un ţesut lichid, compus dintr-o parte lichidă (plasmă - 55%) şi una solidă (elemente figurate  - 45 %), care circulă într-un sistem închis (sistemul circulator). Faţă de alte ţesuturi, celulele sângelui nu sunt imobilizate, ci ele "plutesc" într-un lichid vâscos (plasma). Datorită acestui fapt, sângele este un ţesut mobil care reuşeşte să se strecoare în toate părţile corpului.

   Sângele este un ţesut mezenchimal, origine mezoblastică, se diferenţiază în primele două luni ale dezvoltării embrionare, în cordoanele Wolff şi Pander si Este format dintr-un compartiment periferic (sângele periferic) şi un compartiment central (organele hematopoietice).

    Caracteristica principală a sângelui este menţinerea constantă a compoziţiei şi proprietăţilor mediului intern. Pe de altă parte, compnentele sângelui sunt foarte mobile şi ele pot indica rapid, orice modificare anormală în organism. Acesta este motivul pentru care sângele este unul dintre cele mai investigate lichide bilogice din organism.

    În medicină, disciplina care se ocupă cu studiul sângelui se numeşte hematologie.

  Sângele este un ţesut lichid de origine mezenchimală, format dintr-o substanţă fundamentală interstiţială, plasmă, în care se găsesc elementele figurate. Raportul dintre volumul plasmei şi cel al elementelor figurate se determină cu ajutorul hematocritului.

    În practică, termenul de hematocrit exprimă relaţia procentuală dintre volumul elementelor figurate şi cel al plasmei, sau doar volumul procentual al elementelor figurate. La om, media valorilor hematocritului este de 46/54 (sau 46%).

 

Hematopoieza (formarea sângelui)

 Reprezintă procesul de formare a elementelor figurate sanguine: hematii (eritrocite), leucocite, trombocite pornind de la celula stem şi are rolul de a menţine homeostazia elementelor sanguine. Opusă hematopoiezei este hemoliza sau funcţia marţială, fenomen care se petrece în mod normal în splină şi care constă în distrugerea globulelor roşii îmbătrânite.

    Presupune proliferarea (proliferarea mitotică a celulelor în organele hematopoietice), diferenţierea (maturaţia precursorilor celulelor sanguine mature) şi punerea în circulaţie (trecerea din organele hematopoietice în sânge).

    Celulele, înainte de a se definitiva, au o serie de etape intermediare. Celulele sangvine provin din celulele stem, din măduva hematopoietică. Celulele stem nu au pe suprafaţa lor determinanţi antigenici. De aceea celulele stem sunt folosite pentru a introduce în organism anumite gene care sunt absente, în diverse maladii.

   Hematopoieza este procesul care asigura formarea şi reînnoirea continuă a celulelor sângelui periferic. În general se păstrează un număr relativ constant de celule circulante iar hematopieza permite şi ajustarea necesitaţilor organismului de anumite tipuri celulare la un anumit moment dat. Astfel, în hemoragii este crescută sinteza de hematii, în infecţii este crecuta sinteza de granulocite etc.

    Fiecare celulă matură din sânge provine dintr-un precursorcomun -celula stem pluripotentă (CSP).

    Cuprinde la rândul ei mai multe procese:

    - eritropoieza → formarea eritrocitelor;

    - leucopoieza → formarea leucocitelor;

    - trombocitopoieza → formarea trombocitelor.

    Aceste procese presupun mai mule etape:

    a) Prenatal are  loc:

    - embrion de câteva săptămâni → în celulele sacului vitelin;

   - în lunile II-III de viaţă fetală → diferenţiere în cordoanele Wolf şi Pander (primele insule de ţesut sanguin ). Până în această lună se numeşte etapa mezoblastică (mezodermică).

   - în lunile III–VI de viaţă fetală → ficatul şi splina devin organe hematopoietice. - lunile VI – IX → are loc dezvoltarea măduvei osoase hematogene (prezenţa în toate oasele în acest stadiu) iar în luna a IX dispare rolul ficatului şi splinei în hepatopoieza ).

    b) Postnatal:

    - imediat postnatal → măduva hematogenă este prezentă în toate oasele;

    - treptat restrângându-se astfel că până la 18 ani este prezentă în epifizele proximale humerus, tibie şi femur, oasele scurte şi plate iar la adult  numai în oasele scurte şi plate (coxale, stern, oasele late ale craniului, corpurile vertebrelor), în celalalte oase fiind prezenţa măduva osoasă galbenă.

 

Funcţiile sângelui

    Sângele, sub influenţa forţei de contracţie a inimii, circula în toate organele şi ţesuturile, îndeplinind o serie de funcţii.

    Funcţiile sângelui se împart în două grupe mari:

A. Vehicularea tuturor elementelor necesare vieţii celulare

        a) Funcţia respiratorie → transportarea oxigenului necesar oxidărilor biologice şi a CO₂  rezultat din oxidări.

       b) Funcţia de nutriţie → sângele transportă substanţele nutritive, cum sunt glucoza, aminoacizi, acizi graşi, vitamine, care rezultă ca produşi finali ai etapei digestive a trofinelor, de la nivelul intestinului subţire, prin capilarele sanguine, vena portă, la ficat şi apoi prin vena suprahepatică în circulaţia generală şi prin aceasta la ţesuturi.

    c) Funcţia de excreţie → se realizează prin mecanismul de transport a produşilor finali de catabolizare în cadrul metabolismului intermediar.

       Tot aici vorbim despre deșeurile eliminate de celule si epurarea sângelui.

    Dacă sângele din sistemul circulator nu ar reuşi să îndeplinească un rol epurator satisfăcător, ţesuturile şi celulele din care sunt alcătuite ar fi ucise în câteva zile de către otrăvuri. Ajunge ca circulaţia într-o anumită zonă a corpului să încetinească sau să se oprească pentru o perioadă scurtă de timp, ca mediul local să devină acid şi toxic. Însă organismul posedă capacităţi uimitoare prin care reuşeşte să purifice sângele, ajutându-se de două perechi de organe fundamentale: plămânii şi rinichii.

    Străbătând plămânii, sângele se descarcă de dioxidul de carbon precum şi de o serie de compuşi rezidual volatili (alcooli, corpi cetonici, etc.). Rinichii, filtrează sângele şi selectează acele substanţe indispensabile (mai ales săruri saruri minerale), pe care le redă sistemului circulator, eliminând, pe cale urinară, reziduurile.

    d) Funcţia de apărare a organismului → sângele are capacitatea de a transporta substanţele ce intervin în reacţiile specifice şi nespecifice de apărare. Prin proteinele anticorpi, limfocitele T şi B, macrofagele şi plasmocite, sângele asigura desfăşurarea proceselor imune faţă de agenţii infecţioşi – virusuri şi bacterii – sau proteine străine.

    e) Funcţia de realizare a hemostazei → trombocitele pot determina oprirea sângerării la nivelul unui vas sanguin mic sau mijlociu.

 

B. Reglarea şi mentinerea constantă a echilibrelor fizico – chimice ale mediului intern, după cum urmează:

    - izoionia → păstrarea constanta a concentraţiilor şi raporturilor ionice şi a echilibrului acido – bazic.

    - izotonia → menţinerea la un nivel constant a presiunii osmotice a sângelui. Presiunea osmotică → echilibru dinamic în cadrul celulelor vii, menţinând constant raportul moleculelor de apă ce intră şi ies din celulă. Osmoza → difuziunea (amestecarea, pătrunderea) solventului (apei) în general printr-o membrană (semi) permeabilă ca de exemplu celulele vii datorită permeabilităţii membranei celulare şi poate fi simplă sau facilitată.

    - izotermia → menţinerea constantă a temperaturii corpului prin circulaţia constantă a sângelui.

 

Volumul sanguin total (volemia)

    Reprezinta cantitatea totală a sângelui circulant care ocupa la un moment dat toate componentele aparatului cardiovascular: cavităţi cardiace, artere, vene şi capilare.

    Cantitatea totală de sânge din organism este de 1/12 din greutatea corpului (5–7,5 %). Un adult cu o greutate de 70 kg are în medie 5-5,5 L de sânge din care aproximativ 2/3 sunt în circulaţie, restul de 1/3 sub formă de rezervă în ficat, splina, glande endocrine, etc., la care se apelează:

    - în condiţii fiziologice pentru asigurarea unui aport crescut de O₂, în cazul efortului fizic crescut;

    - patologic, în pierderi masive de sânge.

   Hipervolemia → creşterea cantităţi de sânge circulant. Se întâlneşte în  retenția hidro – saline, post transfuzional, consum excesiv de sodiu. Se manifestă prin creştere în greutate, edeme locale sau ascită.

   Hipovolemia → scăderea volumului sanguin întâlnită în deshidratări puternice (transpiraţii), vărsături, diaree, arsuri întinse, anemii severe, hemoragii masive, aport insuficient de lichide.

 

Componentele sângelui

    1. Plasma → lichid limpede de culoare galben pai. Noțiune care desemnează fracțiunea lichidă a sangelui si limfei. În plasmă se află în suspensie celulele sanguine (hematii, leucocite si trombocite). Este formată din apa, substanțe anorganice dizolvate (săruri minerale) si diverse substanțe organice (protide, lipide, glucide, combinații ale acestora etc.). Plasma servește ca vehicul atât pentru elementele celulare sanguine, cât și pentru diverse substanțe biologic active ( hormoni, anticorpi, etc.).

    Compozitie chimica a plasmei:

• 90 %  apa;
• 10 %  substante organice si anorganice:
  • 9 % substante organice:

                    - azotate proteice - proteine plasmatice (8g %):   - albumine 3g %;
                                                                                                  - globuline 4.5g %;
                                                                                                  - fibrinogen 0.3 %.

                    - azotate neproteice ( 25 – 35 mg % ):     - uree;
                                                                                      - acid uric;
                                                                                      - creatina si creatinina;
                                                                                      - amoniac;
                                                                                      - indican;
                                                                                      - aminoacizi si polipeptide.

                   - neazotate: - glucide (0.1g %) → glucoza, acid lactic, acid etilic, acid citric;
                                       - lipide (0.6 g %) → lipemia, trigliceridele, colesterol, fosfolipide;

§  1% substante anorganice (saruri minerale):

- cloruri;

- fosfati de Na+ ,K+ ,Ca+2 ,Mg+, Iod, Brom, Fier, Cu, elementele minerale (electroliții ).

Elementele figurate → 40 – 45 % din volumul sanguin.

 

    1. Eritrocitele (hematii sau globulele roşii) → prescurtat RBC (Red Blood Cell) este o celulă anucleată transporatoare de pigment respirator (hemoglobină). Hemoglobina (Hb, HGB) este pigmentul sanguin de natură heteroproteică care, prin proprietăţile sale fizico – chimice, asigură funcţia elementară a eritrocitului de transportor de gaze (O₂ şi CO₂) între plămân şi ţesuturi.

    Patologia eritrocitului se poate exprima fie printr-un deficit eritrocitar, fie hemoglobinic sau global (anemii) fie print-un exces  de producţie eritrocitara (poliglobulii).

    O caracteristică importantă a eritrocitelor o reprezintă elasticitatea foarte mare deoarece hematiile se pot deforma astfel încât pot trece prin capilare (acestea având diametrul mult mai mic decât al lor, iar când ajung în vasele mari își pot reveni la forma inițială).

 

    2. Leucocitele (celulele albe) → prescurtat WBC (White Blod Cell) sunt celule nucleate cu roluri deosebit de importante în procesele de apărare, prin fagocitoza, producere de anticorpi şi distrugerea toxinelor de origine microbiană.

    În sângele unui adult sănătos numărul lor este de 6500/mm³ sange. Valorile normale sunt cuprinse între 4000–8000/ mm³ de sânge, numărul lor prezintă varietăţi fiziologice în funcţie de vârstă.

    Creşterea acestora peste valoarea de 8 mii de mmm3 de sânge se numeşte leucocitoza, iar scăderea sub 4 mii mm3 de sânge se numeşte leucopenie.

    Leucocitozele permanente sunt manifestări ale unor stări patologice precum (bolii în afecţiuni ca scarlatina, septicemia encefaliza, holeră, etc). Când leucocitoza permanenta se produce într-o înmulţire anarhică ale leucocitelor se produce boala leucemie (este o creştere necontrolata a leucocitelor aprox 1 milion/mm³ de sânge).

    Leucopenia se manifestă în unele boli infecţioase precum febră tifoidă, gripă, intoxicaţie cu substanţe chimice sau prin acţiunea razelor X.

Clasificarea leucocitelor

Pe baza structurii, originii şi funcţiilor lor, leucocitele se împart în mai multe categorii:

A. Leucocite mononucleare - agranulocitele

    Monocitele → cele mai mari din leucocitele mononucleare; se formează în organe care au în structura lor ţesut reticuloendotelial cum sunt: măduva osoasă, splină, ficatul, şi reprezintă formele circolante ale celulelor macrofage. Se găsesc în sângele circulant în proporţie de 5 %. Ele au rolul să fagociteze resturi celulare şi macrobiene, diferite particule străine, lipsite de viaţă; Nu fagocitează germeni virulenţi şi mai au rolul de a elabora anticorpi

    Limfocitele → celule mici care se formează în sistemul limforeticular (timus, măduva osoasă, ganglioni limfatici, splină, ţesutul limfatic al tubului digestiv, amigdale). Ajung în circulaţie pe cale limfatică. Ele recircula (organe limfatice – limfa – sânge – ţesut – limfa).  Există două tipuri de limfocite :

    - limfocite T (65 – 80 %) → maturarea se face în timus, de unde vine şi denumirea. Sunt principalele celule ale sistemului imun participând direct la răspunsul iumun celular. Ele reprezintă baza morfologică a memoriei imunologice. Mediază imunitatea împotriva virusurilor, resping grefele de organe incompatibile săi cooperează cu limfocitele B în producerea de anticorpi.

    - limfocitele B → maturarea se produce în măduva osoasă. Asigură producerea de anticorpi.

 

B. Leucocitele polinucleare - granulocitele

    Au citoplasma cu propietati acidofile iar numărul lor reprezintă 70 % din totalul leucocitelor din sângele circulant. Se formează în mod obişnuit în măduva osoasă. În stări patologice ele se mai pot forma şi în splină, ganglioni limfatici sau chiar în organele unde are loc hematopoieza.

    Leucocitele polinucleare pot fi de mai multe feluri:

      Neutrofile →  au durata de viaţă de 6 ore în sânge după care trec în ţesuturi şi au o medie de viaţă de 4 zile. Sunt responsabile pentru răspunsului imunitar împotriva fungilor (ciupercilor) şi a infecţiilor bacteriene, precum şi a anumitor infecţii virale. Neutrofilele reprezintă în jur de 54 - 62 % din numărul total de leucocite şi peste 99 % din numărul total de granulocite. Numele lor provine de la faptul că aceste celule au afinitate atât pentru coloranții acizi (eozina), cât şi pentru coloranţii bazici, dând o coloraţie roz neutră. Neutrofilele au prioritatea de a fagocita şi distruge prin digerare  germenii virulenţi precum şi resturile celulare şi microbiene.

   Acidofile (eozinofile) → celule mobile, cu originea în măduva osoasă, urmând acelaşi model de proliferare, diferenţiere, maturare şi eliberare în sânge ca şi granulocitele neutrofile.

     La indivizii sănătoşi se găsesc în număr mic în sânge, dar devin predominante în sânge şi ţesuturi în asociere cu diferite boli alergice, parazitare sau boli maligne. Prezintă un nucleu bilobat şi au o durată de viaţă în sângele circulant de aproximativ 12 ore. Principalul rol al eozinofilelor este cel antiparazitar, având şi rol în catabolizarea complexelor antigen anticorp. Ele intervin de asemenea în reacţia de hipersensibilitate de tip 1 (anafilaxie), unde au rol de catabolizare a histaminei.

    Bazofile → cele mai puţin numeroase dintre leucocite în proporţie de 0,5% conţin heparină şi histamina (rol în anticoagulare,substanţe vaso dilatatoare) numărul lor creşte în stadiile tardive ale infecţiilor. Bazofilele apar în majoritatea reacțiilor inflamatorii, în special cele care implică alergiile. Heparină, conținută de bazofile, este un anticoagulant care previne coagularea prea rapidă a sângelu

 

    Anticorp → moleculă de natură proteică (globulină), produsă în organitele limforeticulare sanguine denumite limfocite, capabilă să recunoască o particulă străina de organism, denumită antigen, şi să declanşeze o reacţie imunologică, care are ca rezultat îndepărtarea respectivei particule.

    Persoanele care au grupa sanguină 0, A sau B prezintă anticorpi faţă de alte grupe sanguine. Grupa sanguină AB, denumită şi primitor universal, nu fabrică anticorpi faţă de celelate grupe sanguine.

 

    3. Trombocitele (plachetele sanguine) → sunt cele mai mici elemente sanguine, anucleate, ce iau naştere în măduva osoasă hematogenă. Funcţia ei este de a participa la hemostază, prin elaborarea factorilor de coagulare. Au o durată scurtă de viaţă de aproximativ o săptămână.

 

Grupa sanguină

    Termenul de grupă sanguină este folosit pentru a caracteriza sangele unui individ în funcţie de prezenţa sau absenţa unui antigen pe suprafaţa eritrocitelor acestuia. Deşi aceste antigene sunt prezente şi pe leucocite (nu şi pe trombocite), în mod curent se consideră că doar eritrocitele prezintă importanţă pentru stabilirea grupelor sanguine.

    Sângele este constituit din plasmă și din trei feluri de celule sangvine: leucocite (globulele albe), eritrocite (globulele roșii) și trombocite (plachete sagvine, celule cu rol în coagularea sângelui).

    Grupa sanguina a unei persoane depinde de antigenii (substanţe care stimulează răspunsul sistemului imunitar) prezenţi la suprafaţa globulelor roşii. Când o persoană primeşte sânge, antigenii anunţă organismul că este vorba de un corp străin. Aceştia determină dacă o transfuzie de sânge va fi acceptată sau nu.

    Importanţa grupelor sanguine rezidă în indicarea compatibilităţii sau incompatibilităţii dintre donator şi primitor în cazul transfuziilor.

    Datorită faptului că reactia antigen-anticorp la care participă antigenele de grup sanguin şi anticorpii lor specifici este una de aglutinare (se soldează cu aglutinarea hematiilor) antigenele se mai numesc şi aglutinogene, iar anticorpii şi aglutinine.

    În practica medicală curentă prezintă importanţă sistemele AB0 şi Rh.

 

     Sistemul AB0 → se bazează pe existenţa a două aglutinogene, notate A şi B, şi a două aglutinine specifice: α (anti A) şi respectiv β (anti B). Astfel, s-au descoperit patru grupe sanguine diferite: A, B, AB si 0. Diferenta acestora era data de prezenta antigenilor la suprafata globulelor rosii. Exceptia o constituie grupa 0 (denumire provenita de la faptul ca nu contine antigeni), ale carei globule rosii contin totusi o substanta cu rol de antigen, denumita aglutinogen.

La români, frecvenţa este:

Grupa 0	34%
Grupa A	41%
Grupa B	19%
Grupa AB	6%

În populaţia globală, frecvenţele sunt:

Grupa 0	46%
Grupa A	40%
Grupa B	10%
Grupa AB	4%

 

    Sistemul Rh → clasifică sângele uman după prezenţa sau absenţa unor proteine specifice pe suprafaţa hematiilor. Acesta se bazează pe prezența a cinci antigeni: D, C, E, c și e. Persoanele cu Rh pozitiv sunt cele care posedă antigenul D. Cine are această substanță are Rh + (pozitiv), cine nu  prezintă are Rh – (negativ).

    Statutul Rh se asociază obligatoriu grupei din sistemul AB0, astfel că "grupa sanguină" este exprimată prin adăugarea semnului + sau - la grupa AB0; de exemplu: A+, B+, 0+, 0- etc. Aceste informaţii reprezintă minimul necesar în practica medicală pentru realizarea unei transfuzii. Potrivit statisticilor, aproximativ 85% din populatie au Rh pozitiv, in timp ce restul de15% au Rh negativ.

    Grupa de sânge este o caracteristică moştenită de la părinţi, care determină compatibilitatea cu alte persoane în situaţia unei transfuzii de sânge.

    Pentru a preveni accidentele, transfuzia se face respectând cu strictete anumite legi. Astfel, indivizii cu grupa sanguinã AB pot primi sânge, fãrã nici un risc, de la toate celelalte grupe, motiv pentru care sunt denumiti "primitori universali". Ei  pot însã dona sânge doar persoanelor care au grupe AB.

    Sângele din grupa 0 poate fi transfuzat tuturor indivizilor, indiferent de grupã, detinãtorii grupei 0 fiind denumiți și "donatori universali". În schimb, ele nu pot primi sânge decât de la grupa lor de sange 0. Grupa A doneazã grupelor A si AB si primeste sânge de la grupa A sau de la 0. Grupa B doneazã grupelor B si AB si primește numai de la grupele B si 0. În transfuzie avem două posturi, a celui care donează și a celui care primește. Astfel, avem:

    a) Postura celui care primește → persoanele cu Rh+ pot primi sânge de la persoane cu Rh+ cât și cu Rh-, însă persoanele cu Rh- nu pot primi sânge decât de la persoanele cu Rh- si NU de la persoanele cu Rh+. Persoanele cu Rh negativ vor avea o reacție la transfuzie dacă vor primi sânge tip Rh pozitiv. Reacțiile la transfuziile cauzate de incompatibilitate Rh pot fi grave.

    b) Postura donatorului → sângele Rh+ poate fi donat doar indivizilor Rh+, pe când cel Rh- se poate dona la Rh- şi Rh+ fără nici o problemă, deoarece în sistemul Rh nu există anticorpi în absenţa factorului antigenic.

    Organismul unei persoane, cu Rh negativ pe hematii care primește o transfuzie cu sânge care are Rh pozitiv va reacționa ca și cum ar lua contact cu un corp străin (la fel cum reacționează la bacterii, virusuri sau alți corpi străini cu care organismul intră în contact). În consecință, va încerca să distrugă acest Rh, însă Rh-ul fiind atașat hematiilor, organismul le va distruge și pe ele. Astfel, apar accidentele postransfuzionale, care se manifestă asemănător unei anemii (boală în care scade numărul globulele roșii din sânge).