ANALIZATORUL OLFACTIV

 

    Specializat pentru recepţionarea, conducerea şi analiza informaţiilor legate de simţul mirosului. Acesta previne pătrunderea în organism, pe calea aerului, a unor substanţe chimice nocive, permite aprecierea calităţilor olfactive ale furajelor şi declanşează secreţiile digestive.

    Organul care îndeplineşte simţul olfactiv este nasul. Fosele comunică cu exteriorul prin nări. Este căptuşit cu cu mucoasă nazală prevazută cu perişori şi glande ce secretă mucus. Nasul (lat. nasus) în anatomie înseamnă un organ al vertebratelor care este compus din orificiul nărilor și cavitatea nazală.

  La om, ca și la celelalte mamifere, nasul este situat în centrul feței sau în vârful botului, după cavitatea nazală, urmând faringele unde se întâlneste calea respiratorie cu calea digestivă.

    Din punct de vedere anatomic, nasul aparține de partea externă a căilor respiratorii.

 

    Funcţia nasului

    Funcţia respiratorie → prin nas se inspiră si expiră aerul necesar respirației, nasul având si un rol de filtrare a impuritătilor din curentul de aer inspirat prin perisorii si mucoasa nazală umedă.
    La om prin inspiratie sunt folosite nările alternativ (la un interval de 20-30 de minute), astfel există posibilitatea de regenerare a mucoasei nazale.

    Funcţia mirosului → îndeplinită de regio olfactoria din nas. Fosele comunică cu exteriorul prin nări și cu faringele prin coane. Este căptușit cu mucoasa nazală prevăzută cu perișori și glande ce secretă mucus.

   Mirosurile sunt detectate prin stimularea receptorilor de la nivelul epiteliului olfactiv - o zonă de mărimea unui timbru situată în profunzimea foselor nazale, care este practic singură zona a creierului în care terminațiile nervoase vin în contact direct cu aerul. De la bulbul olfactiv - una din cele mai vechi structuri ale creierului, impulsurile nervoase ajung în final la ariile corticale superioare, așa cum este cortexul frontal, care intervine în percepția conștientă a mirosurilor, nu înainte însă de a face escală în ariile mai vechi din punct de vedere filogenetic precum amigdala și hipocampul, care intervin în integrarea mirosurilor în viața afectivă și amintirile legate de miros.

    Reducerea simțului mirosului poartă denumirea de hiposmie, iar pierderea completă a acestuia se numește anosmie. La polul opus hiposmiei se afla hiperosmia - un simț olfactiv exacerbat, prezent la unele persoane prin determinare genetică (din rândul acestora provin creatorii de parfumuri).

 

 

BOLILE  NASULUI

 

    1. Sinuzita → infecţie ale membranei mucoase care căptuşeşte interiorul foselor nazale şi sinusurile. Sinusurile sunt spaţii goale sau cavităţi localizate în jurul ochilor, obrajilor şi a nasului. Când membrana mucoasă se inflamează, se tumefiază, blochează drenajul fluidului din sinus spre nas şi gât, determinând durere şi presiune în sinusuri.

    Sinusurile devin obstruate în timpul infecţiei virale ca şi răceală, producându-se inflamaţia şi infecţia sinusurilor ca şi rezultat. Diferenţa dintre răceală şi sinuzita, constă în faptul că simptomele ce însoţesc răceală, incluzând nasul înfundat, încep să se amelioreze după 5-7 zile. Simptomele atribuite sinuzitelor durează mai mult şi se agravează după 7 zile.

    Există două tipuri de sinuzita: acută (cu debut brusc) şi cronică (pe termen lung). În cazul sinuzitei cronice simptomele nu dispar complet, întotdeauna menţinându-se simptome uşoare.

   Sinuzitele sunt cel mai frecvent rezultatul infecţiei virale, care determină inflamaţia membranei mucoase ce căptuşeşte interiorul foselor nazale:

     - membrana mucoasă se tumefiază când devine inflamata, blocând drenajul fluidului din sinusuri spre nas sau gât;

       - mucusul şi fluidul secretat în sinusuri, cauzează presiune şi durere;

    - bacteriile au un mediu propice de dezvoltare în sinusurile care nu se drenează corespunzător; infecţia bacteriană a sinusurilor deseori determina mai mult inflamaţie decât durere.

    În timp ce răcelile declanşează aceasta afecţiune, orice factor care determină inflamaţia membranei mucoase, poate duce la apariţia sinuzitei. Multe persoane cu rinite alergice (alergii nazale) prezintă cel mai probabil sinuzita cronică cu repetarea episoadelor de sinuzita acută. Polipii nazali, corpii străini (în mod frecvent la copii), afecţiunile structurale ale nasului, ca şi deviaţia de sept şi alte boli, pot obstrua pasajul nazal, mărind riscul dezvoltării sinuzitelor. Sinuzita este tratată medicamentos (antibiotice) şi prin măsuri de îngrijire la domiciliu, că de exemplu aerosolii (inhalaţiile).

 

    2. Rinita → inflamaţie a mucoasei foselor nazale şi se traduce prin congestie nazală, însoţită de rinoree (secreţii) şi uneori de dureri faciale.

    Există două forme de rinită: rinita acută, denumită în mod obişnuit coriză şi rinita cronică, care cuprinde rinita nealergica şi rinita alergică. Rinita acută survine în general ca urmare a infecţiilor virale, dar poate fi şi rezultatul unor alergii.

   Rinita cronică nealergică nu are o cauză bine definită. Ea este favorizată de diverşi factori: fragilizarea mucoasei prin rinite acute cu repetiţie, tabagism, expunere la poluare aeriană, abuz de medicamente locale vasoconstrictoare.

   Rinita cronică alergică se manifestă prin scurgere nazală, printr-o obstrucţie nazală şi ropote de strănuturi care survin în crize.

    Cauzată de o reacţie a sistemului imunitar faţă de o substanţă străină (alergen),  inofensivă pentru cea mai mare parte a populaţiei. Principalii alergeni sunt acarienii din praful de casă, mucegaiurile, polenul, scuamele şi penele animalelor.

    Rinita virală acută (răceală) poate fi cauzată de o varietate de viruşi. Simptomele constau în rinoree  (secreţii nazale), congestie, tuse şi febră uşoară.

 

    3. Polipoza nazală (polipii) →  când mucoasa care căptuşeşte interiorul nasului se inflamează se poate uneori destinde în cavitatea nazală, formând protuberanțe numite polipi nazali. Polipii nazali arată ca nişte mici boabe de struguri perlate. Deşi neprimejdioşi, înfundă deseori pasajele nazale, făcând respiraţia dificilă şi uneori afectând simţul mirosului. Dacă polipii nazali blochează orificiul dintre cavitatea nazală şi unul dintre sinusuri pot apărea dureri.

      Polipii nazali sunt provocaţi de o inflamaţie cronică a mucoasei ce căptuşeşte nasul. Cei cu alergii cronice şi infecţii ale sinusurilor au riscul cel mai mare de a face polipi. Singura cale de a scăpa complet de polipii nazali este îndepărtarea lor chirurgicală.

    Polipii recidivează însă frecvent, astfel încât este important să se ia măsuri preventive pentru controlul sau tratamentul alergiilor cronice sau a infecţiilor sinusale ce determină, de obicei, formarea lor.

 

    4. Deviaţia de sept → septul nazal este acel perete subţire din interiorul nasului care desparte cele două cavităţi nazale, stânga şi dreapta. Ideal, septul nazal este situat central iar cele două cavităţi sunt perfect egale. Cu toate acestea, la 80% dintre persoane, septul nazal este deplasat într-o parte, rezultând un pasaj nazal mai mic decât celălalt.

    Problema apare atunci când deviaţia de sept este severă, pentru că în acesta situaţie septul blochează una dintre cele două căi prin care aerul pătrunde către faringe şi reduce astfel fluxul. Rezultatul va fi apariţia unor probleme de respiraţie precum respiraţie dificilă, congestie nazală, sângerări nazale şi sinuzite frecvente.

    Tratamentul definitiv constă în operaţie. Operaţia constă în îndepărtarea sau remodelarea porţiunilor de schelet osteocartilaginos deviate, până la calibrarea unui spaţiu respirator suficient, şi a unei bune căi de evacuare a secreţiilor nazale. Este realizată în totalitate în interiorul nasului, nu rămân cicatrici, nu se modifica forma exterioară a nasului postoperator.

 

     5. Epistaxis → sângerarea nazală. Există două tipuri de epistaxis, anterior şi posterior, în funcţie de locul de origine al sângerării. Dacă epistaxisul este anterior sângerarea provine din septul inferior (peretele ce desparte cele două fose nazale). Numită şi zona Little sau Kiesselbach această parte a nasului conţine o vascularizaţie bogată care poate fi uşor lezată.

    Principalele cauze ale epistaxisului anterior sunt:
    - zgârierea mucoasei nazale datorită unei unghii ascuţite;
    - suflarea cu putere a nasului;
    - o lovitură uşoară în nas;
    - răceală sau gripă;
    - nas înfundat sau uscat, determinate de obicei de o infecţie;
    - altitudinea mare;
    - folosirea excesivă a decongestionantilor nazali;
    - folosirea excesivă a cocainei.

    Dacă sângerarea este mai severă, iar sângele vine dintr-o zonă mai înaltă a nasului, se numeşte epistaxis posterior şi poate necesita intervenţie medicală pentru oprirea sângerării. Epistaxisul posterior este mai frecvent la adulţi decât la copii. Acest tip de epistaxis are alte cauze, fiind o consecinţă a altor patologii, cum ar fi hipertensiunea arterială, afecţiuni ale ficatului, diferite boli ale sângelui sau ale sistemului cardiovascular. Epistaxisul posterior are drept sursă ramurile arterei sfenopalatine din regiunea posterioară a cavităţii nazale sau nazofaringe.

 

    Pentru oprirea epistaxisului se recomandă următorii paşi:

     1. Poziţia în picioare şi înclinarea uşoară în faţă; nu trebuie împins capul pe spate; poate determina curgerea sângelui pe peretele posterior al faringelui şi înghiţirea lui, ceea ce poate irita stomacul şi declanşa vărsături; se recomandă scuiparea sângelui care se adună în cavitatea bucală  gura) şi gât, şi nu înghiţirea lui;

     2. Curăţarea foselor nazale, prin suflarea nasului uşoară;

     3. După curăţarea nasului, se recomandă compresiunea viguroasă a părţilor moi ale nasului; va trebui să respiraţi pe gură;

    4. Se aplică o pungă cu gheaţă pe nas şi obraji; gheaţă determina vasoconstricţie şi ajuta la oprirea sângerării;

    5. Trebuie menţinută compresiune continua timp de 10 minute; se recomandă folosirea unui ceas pentru cronometrarea perioadei de timp; aceste 10 minute pot părea mai mult decât atât; evitaţi decompresiunea după câteva minute, din curiozitatea de a observa oprirea sângerării;

    6. Verificaţi dacă s-a oprit sângerarea doar după 10 minute de compresiune continuă; dacă nu s-a oprit, trebuie menţinută compresiunea încă 10 minute; cele mai multe sângerări nazale se opresc după compresiunea directă timp de 10 - 20 minute. Se evită suflarea nasului după oprirea hemoragiei.