ORGANIZAREA GENERALĂ A CORPULUI UMAN

ALCĂTUIREA  CORPULUI  UMAN

 

   Anatomia este o ramură a biologiei morfologice care studiază forma şi structura organismelor, cât şi ale părţilor lor componente.

     

    Poziția anatomică normală

  Prin poziţie antomică normală (PAN) se înţelege poziţia care se ia în considerare atunci când se descriu diferitele elemente anatomice şi raporturile dintre ele. Este aleasă prin convenţie internaţională şi are o deosebită importanţă, fiind indispensabilă pentru studiul aanatomii. La om este ortostatism (subiectul stă în picioare) toate cele patru membre paralele între ele, privirea înainte, palmele orientate în faţă.

  

 

     Prin corpul omenesc se pot duce 3 axe, care se întretaie în unghi drept şi care corespund celor trei dimensiuni ale spaţiului:

-    axul longitudinal sau al lungimii (inălțimii) corpului →  are doi poli: superior (cranial) și interior (caudal);

-    axul sagital sau al grosimii → are doi poli: anterior (ventral) şi posterior (dorsal);

-    axul lateral sau al transversal → are doi poli: drept și stâng.

     Prin câte două din aceste axe se poate duce câte un plan. Planurile sunt suprafeţe imaginare care secţionează corpul uman. Un plan anatomic trece prin câte două axe de orientare. Planurile sunt următoarele:

1. Planul sagital (mediosagital) trece prin axul longitudinal şi divide corpul omenesc în două jumătăţi asemănătoare: dreaptă şi stângă. Toate planurile paralele cu el se numesc parasagitale.
2. Planul frontal trece prin axul longitudinal şi prin cel transversal. Împarte corpul în două porţiuni neasemănătoare: dorsală şi ventrală
3. Planul orizontal ( transversal ) trece prin axul sagital si prin transversal. Împarte corpul în două porţiuni: superioară şi inferioară.

    Poziţiile sunt termeni anatomici care definesc locul unui organ sau segment al corpului uman, în raport cu planurile menţionate mai sus.

Superior sau cranial - deasupra unui plan orizontal.

Inferior sau caudal - sub un plan orizontal.

Anterior sau frontal ( ventral ) - în faţa unui plan frontal.

Posterior sau dorsal - în spatele unui plan frontal.

Proximal - doar pentru membre: mai apropiat de trunchi.

Distal - doar pentru membre: mai depărtat de trunchi.

Lateral - mai depărtat de planul mediosagital.

Medial - mai apropiat de planul mediosagital.

Volar - spre faţa palmară a mâinii.

Plantar - spre talpă.

Exemple de termeni anatomici care desemnează diferite poziţii şi raporturi:

- anterior (ventral) → posterior (dorsal);

- medial - lateral → arată poziţia în raport cu planul sagital. Formaţiunile corpului mai apropiate de acest plan se numesc mediale, iar cele mai depărtate se numesc laterale (de exemplu, ochiul este situat medial în raport cu urechea, care este situată lateral);

- superior - inferior → arată poziţia în raport cu planul transversal;

- proximal - distal → termeni folosiţi pentru desemnarea raporturile dintre segmentele membrelor. Termenul de proximal se foloseşte când segmentul respectiv este mai aproape de trunchi, iar termenul de distal, pentru formaţiunea aflată mai departe (de ex. braţul este situat proximal faţă de antebraţ, iar gamba este situată distal faţă de coapsă).

Exemple de termeni care desemnează mişcările membrelor şi a segmentelor lor:

Flexia este mişcarea prin care două segmente ale unui membru se apropie (de ex. apropierea antebraţului de braţ, strângerea pumnului ).

Extensia este mişcarea inversă flexiei, de îndepărtare a segmentelor.

Adducţia este mişcarea prin care membrele se apropie de planul sagital, iar abducţia desemnează mişcarea opusă.

Pronaţia este mişcarea de rotaţie prin care degetul mare se dispune medial (spre axul sagital), iar faţa palmară priveşte posterior.

Supinaţia este mişcarea de rotaţie inversă, cu degetul I dispus lateral şi cu faţa palmară anterior.

 

    Segmentele corpului uman

    Corpul uman este alcătuit din următoarele părţi majore

  Capul este alcătuit din partea craniană, care corespunde neurocraniului (cutia craniană), şi partea facială, care corespunde viscerocraniului (faţa). Capul conţine cea mai mare parte a sistemului nervoscentral şi cei mai importanţianalizatori.

    Gâtul realizează legătura dintre cap şi trunchi.

  Trunchiul este format din torace, abdomen şi pelvis. În interiorul lor se găsesc cavităţile: toracică, abdominală şi pelviană, care adăpostesc viscerele.

  Membrele superioare se leagă de trunchi prin centura scapulară; porţiunea lor liberă are trei segmente: braţ, antebraţ şi mână.

    Membrele inferioare se leagă de trunchi prin centura pelviană; porţiunea lor liberă are trei segmente: coapsă, gambă şi picior.

     Corpul omenesc – sistem biologic - are mai multe nivele de organizare morfofuncţională. 

    Fiecare nivel are propriile sale legi, care se subordonează legilor nivelului superior:

• nivelul chimic sau molecular este constituit din diferite tipuri de atomi care se combină pentru a forma molecule complexe, care la rândul lor, formează subansambluri celulare – organitele celulare;

• nivelul celular. Celula este unitatea de bază structurală, funcţională şi genetică a organismului. În organismul uman există peste 200 de tipuri diferite de celule;

• nivelul tisular. Ţesuturile sunt grupări de celule organizate în scopul efectuării unei anumite funcţii. Cu toată marea varietate de celule din corpul nostru (peste 200), există patru tipuri fundamentale de ţesut: epitelial, conjunctiv, muscular şi nervos, fiecare având o funcţie caracteristică;

•  nivelul de organ. Organul este o structură formată din cel puţin două tipuri de ţesut, dar cele mai multe sunt constituite din cele 4 tipuri fundamentale. Organul este un centru funcţional ultraspecializat, îndeplinind o funcţie specifică;

•  sistemul de organe este format din mai multe organe care lucrează coordonat, pentru îndeplinirea unei funcţii comune. În corpul nostru există mai multe sisteme de organe (sistemul osos, muscular, nervos, endocrin, cardio-vascular, respirator, digestiv, urinar, reproducător);

•  nivelul de organism reprezintă nivelul superior de organizare. Organismul este un tot unitar morfologic şi funcţional, care include toate celelalte nivele.

    Prin sistemele sale, organismul îndeplineşte trei categorii de funcţii principale: de relaţie, de nutriţie şi de reproducere.

  Miliardele de celule ale organismului uman lucrează continuu şi coordonat, asigurând structura normală a ţesuturilor şi organelor şi constanţa mediului intern.

    Mediul intern este format din sânge, limfă şi lichid intercelular (interstiţial).

   Corpul uman este un tot unitar morfologic şi funcţional aflat în strânsă corelaţie cu mediul înconjurător. Ca orice organism, şi cel uman este alcătuit din unităţile fundamentale ale lumii vii - celulele. Acestea alcătuiesc ţesuturi, iar prin asocierea lor, diferite tipuri de ţesuturi alcătuiesc organele. Organele pot fi asociate în sisteme sau aparate pentru îndeplinirea unei funcţii.

     Cel mai înalt nivel de organizare este organismul, care reprezintă ansamblul tuturor sistemelor de organe care sunt capabile, prin cooperare coordonat, să realizeze funcțiile fundamentale de relatie, nutriție și reproducere. Un organism este un sistem deschis care face shimburi de materie, energie şi informaţie cu mediul înconjurător, este "viu" şi dispune de "viață" (trăieşte) o anumită perioadă limitată, care se sfârşeşte odată cu moartea organismului.

    Este alcătuit din celule, ţesuturi, organe, aparate şi sisteme. Trăsătura dominantă a organismului, ca sistem biologic, dar şi a părţilor sale componente, o constituie unitatea indisolubilă dintre structură şi funcţie. Integrate într-un tot unitar, sistemele de organe realizează, ca orice organism viu, procese vitale carcateristice: metabolism, mișcare, sensibilitate, creștere, diferentiere și homeostazie.

     

    Metabolism

   Se înţelege totalitatea transformărilor biochimice şi energetice care au loc în ţesuturile organismului viu. Metabolismul este un proces complex, ce implică schimburi de materii şi energii, şi care include două procese (simultane) opuse:

• catabolism/dezasimilaţie - totalitatea proceselor chimice de degradare a substanţelor din organism; se produce în special ruperea legăturilor dintre atomii de carbon, din moleculele diferitelor substanţe; acest tip de reacţii este însoţit de eliberare de energie (reacţie exotermă).
• anabolism/asimilaţie - procesele chimice de biosinteză a substanţelor ce intră în alcătuirea materiei vii. Reacţiile anabolice se caracterizează prin consum de energie şi se numesc reacţii endergonice (reacţii endoterme).

    Catabolismul şi anabolismul se desfăşoară printr-o succesiune a numeroase reacţii chimice: hidroliză, hidrogenare, deshidratare, decarboxilare, dezaminare, transaminare, esterificare, condensare, polimerizare.

Catabolism/Dezasimilaţie

• Glicogenoliză - transformarea glicogenului în glucoză;
• Glicoliză - transformarea glucozei în piruvat şi ATP;
• Fosforilarea oxidativă;
• Degradarea glucidelor prin ciclul pentozofosfaţilor (numit şi şuntul hexozomonofosfatului);
• Proteic - hidroliza proteinelor în aminoacizi;
• Degradări fermentative.

Anabolism/ Asimilaţie

• Glicogeneza - formarea glicogenului în glucoză prin procesul de hidroliză;
• Gliconeogeneza - formarea glucozei din proteine şi grăsimi;
• Fotosinteza - sintetizarea substanţelor organice complexe din substanţe minerale cu ajutorul luminii;
• Sinteza porfirinelor.

 Metabolismul care se desfăşoară în condiţii de repaus total constituie metabolismul bazal. Metabolismul bazal (de bază) este unul de întreţinere, care asigură minimul de energie necesar menţinerii funcţiilor vitale (circulaţie, respiraţie, activitate nervoasă, etc.).

     Valoarea energetică a metabolismului bazal la adult este cuprinsă între 1.300 şi 1.600 kcal pe zi sau, mai precis, de aproximativ 1 kcal/kg corp/oră, ceea ce însemnă că de atât este nevoie doar pentru a supravieţui (pentru  întreţinerea funcţiilor vitale), în condiţiile în care nu se depune niciun un fel de efort.  Metabolismul bazal mai este influenţat de sex (la femei este mai mic datorită mai bunei reprezentări a ţesutului adipos), de activitatea endocrină (hormonii tiroidieni, cei sexuali şi cei medulosuprareanli intensifică metabolismul bazal) şi de vârstă.

    Ansamblul transformărilor chimice, începând de la absorbtia nutrientilor şi terminând cu eliminarea produşilor finali, constituie metabolismul intermediar.

    Metabolismul intermediar este o noţiune care se referă la substanţe (glucide, lipide, protide, minerale, etc.) şi la transformările pe care acestea le suferă, deosebindu-se  de noţiunea de metabolism energetic, care priveşte procesul metabolic din unghiul energiei consumate şi degajate în urma reacţiilor biochimice ce au loc.

    Metabolismul energetic vizează eliberarea energiei chimice potenţiale din moleculele dezasimilate în urma transformărilor realizate pe baza metabolismului intermediar al substanţelor.

 Metaboliţii sunt substanţe care participă sau iau naştere din metabolismul intermediar. Dintre metaboliţi fac parte compuşi ca vitamine, hormoni, produşii intermediari a metabolismului proteinelor, a lipidelor, etc. Produşii intermediari rezultaţi din procesele de dezasimilaţie poartă denumirea de cataboliţi.

     

    Mișcarea reprezintă deplasările sau modificările de poziție sau formă a întregului corp, a organelor și a celulelor sale.

  Sensibiliatea este capacitatea organismului de a recepționa și răspunde la schimbările mediului înconjurător sau le cele din mediul intern (analizatorii).

   Creșterea reprezintă capacitatea de mărire a dimensiunilor corpului prin mărirea dimensiunilor și numărului de celule,  prin producerea de substanțe specifice în cantitate și cu o viteză mai mare decât sunt consumate.

  Diferențierea este capacitatea de specializare a celulelor care la naștere au aceleași caracteristici morfofuncționale, iar prin specializarea în vederea îndeplinirii unei anumite funcții, se modifică.

   Înmultirea  asigură formarea de noi celule și, în acest fel, poate fi posibilă creșterea, dar și înlocuirea celulelor îmbătrânite. Reproducerea reprezintă procesul prin care se asigură perpetuarea speciei.

  Prin homeostazie se înţelege tocmai capacitatea organismului de a-şi menţine constantă compoziţia chimică şi proprietăţile fizice ale mediului intern, în pofida variaţiilor permanente ale mediului extern. Homeostazia este o condiţie obligatorie a stării de sănătate. Prin mecanisme de reglaj nervoase şi endocrine, organismul se poate adapta la schimbările bruşte sau gradate ale factorilor de mediu, la agresiunea agenţilor patogeni (virusuri sau bacterii) sau accidentelor de tot felul.

     Starea de boală este determinată de pierderea homeostaziei, deci de incapacitatea organismului de a-şi menţine în limite normale constantele structurale, fiziologice şi biochimice. Boala este un fenomen universal, afectând toţi oamenii. Ea poate avea grade şi moduri diferite de manifestare în funcţie de factorii ereditari, vârstă şi sex.

     Bolile au unele trăsături comune:

• nu există boală fără o anumită cauză, aceasta având rol determinant sau favorizant în declanşarea ei. Cauza determinantă a bolii se numeşte agent etiologic, în lipsa căruia boala nu se produce. Cauzele favorizante sunt interne sau externe, stimulând sau inhibând agentul determinant;
• toate bolile se manifestă prin simptome care includ atât percepţiile subiective ale pacientului (durerea, inapetenţa)  sau semne (manifestările fizice ale bolii cum sunt febra, inflamaţia), care pot fi observate şi măsurate prin consultul medical;
• fiecare boală are mai multe stadii: debutul,  perioada de stare şi convalescenţa;
• bolile pot fi acute sau cronice, primele având durata în zile, celelalte în luni sau ani.

    Boala poate afecta un ţesut, un organ sau un sistem de organe, dar în ultimă instanţă va conduce la modificări structurale şi funcţionale ale celulelor. Cu alte cuvinte, boala afectează celulele, indiferent de nivelul de manifestare.