ANALIZATORUL VIZUAL

    Cea mai mare parte a informaţiilor din mediul exterior este recepţionată prin văz. Vederea are un rol esenţial în adaptarea la mediu, orientarea spaţială, în menţinerea echilibrului şi în activităţile specific umane.

   Segmentul periferic este un organ pereche format din globul ocular şi organele anexe globului ocular; el este aşezat în orbita şi are o formă mai mult sau mai puţin sferică, puţin turtit de sus în jos (diametrul vertical este de cca 23 mm, iar cel antero-posterior este de 25 mm) acesta fiind numit şi axul anatomic al ochiului, poate avea variaţii mai mici sau mai mari şi poate influenţa funcţionarea ochiului.

   Peretele globului ocular este format din trei tunici concentrice: externă, medie şi internă – şi din medii refrigerente.

 

    Tunica externă este formată din sclerotică şi cornee. Sclerotica se afla posterior iar corneea anterior.

   Corneea → membrana transparentă a ochiului, ce are doar 0,5 de mm grosime la centru şi 1 mm la joncţiunea cu sclerotica (albul ochiului).

  Se află în partea anterioară, nu are vase de sânge, este transparentă şi este mai puţin întinsă faţă de sclerotica (1/6 din tunica fibroasă). Conţine numeroase fibre nervoase. Intră în sistemul optic al ochiului. Corneea are principalul rol optic de a permite patrunderea radiatiilor luminoase şi, prin puterea ei de refracţie de 40 de dioptrii, de a devia traiectoria luminii, pentru a ajunge la retină.

  Sclerotica → membrana externa, numită sclerotica, de culoare albă sidefie, fibroasă şi rezistentă, inextensibilă la adult, dar uşor extensibilă în prima copilarie. Se mai numeşte albul ochiului. Rolul fiziologic al scleroticei este de a proteja celelalte componente oculare.

    Tunica medie (uveea) este situată înăuntrul tunicii externe, fibroase şi prezintă trei segmente care, dinspre posterior spre anterior, sunt: coroida, corpul ciliar şi irisul.

    - Coroida ( uveea posterioară ) se afla posterior şi prezintă un orificiu prin care iese nervul optic şi care corespunde orificiului sclerei. Este asemuita cu un burete vascular, deoarece contine aproape în totalitate numai vase de di-ferite marimi, care au rolul de a hrani retina si celelalte componente oculare.

  - Corpul ciliar continuă coroida anterior şi este format din procesele ciliare şi muşchiul ciliar. Procesele ciliare sunt alcătuite din aglomerări capilare şi secretă umoarea apoasă.

   - Irisul este situat în faţa anterioară a cristalinului, are rolul de diafragmă la nivelul ochiului. Irisul reglează cantitatea de lumină care ajunge la retina.

    Central, irisul are un orificiu numit pupilă. Pupila îsi poate micşora sau mări diametrul în raport cu lumina din mediul exterior, având în mod reflex rolul de a doza cantitatea de lumina ce pătrunde în interiorul ochiului până la retină.

   Tunica internă este reprezentată de retină. În retină se găsesc celule fotosensibile, care receptează undele luminoase şi le transformă în influx nervos. La acest nivel se face transformarea radiaţiei luminoase în energie electrică, care transmite mesajul vizual la scoarţa cerebrală.

    Conurile şi bastonașele sunt neuronii cei mai importanţi, care conţin substanţele fotosensibile şi anume iodopsina şi rodopsina, substanţe care au în compozitia lor ca element esential vitamina A. Conurile sunt aşezate în centrul fundului de ochi în zona numita macula optica (pata optică).

    Există două tipuri de celule cu rol de recepţie la nivelul retinei:

    - celule cu bastonaşe - sunt celule nervoase modificate, în număr de aproximativ 125 milioane, sunt mai numeroase la periferia retinei optice şi sunt adaptate pentru vederea nocturnă, în lumina slabă;

    - celule cu conuri - sunt celule nervoase modificate, în număr de 6 - 7 milioane şi sunt adaptate pentru vederea diurnă, în lumină intensă, colorată.

    

    Mediile refrigerente sunt reprezentate de: corneea transparentă, umoarea apoasă, cristalinul şi corpul vitros.  Aceste medii au rolul de a refracta razele de lumină.

   Cuantele (fotonii) de lumină pătrund în ochi prin mediile transparente şi refringente, cum sunt corneea, umoarea apoasă, cristalinul şi corpul vitros.

    Ajunse la conuri şi bastonaşe, determina un microbombardament, deoarece au masa şi viteză, rupând molecula de substanţă fotosensibilă (iodopsina şi rodopsina). Are loc o transformare foto-fizico-chimică, ce se face prin rezonanţă paramagnetică şi electronii sunt aruncaţi pe orbite externe, determinând o diferenţă de potenţial.

    Această diferenţă de potenţial se transmite prin ceilalţi neuroni (celule bipolare şi ganglionare), prin nervii optici şi căile optice până la scoarţa cerebrală, unde se formează imaginea prin mecanism psihic. Această proprietate piezoelectronica a neuronilor retinieni da posibilitatea transformării luminii în energie electrică, care duce mesajul vizual la scoarţa cerebrală.

   Deci imaginea vizuală, asa cum înfatişează tot ce fixam din mediul extern, este completă şi se formează într-o etapă optică (mediile transparente şi refringente), una fiziologică (mecanismele petrecute în neuronii retinieni) si o etapă psihică (interpretarea mesajului în scoarţa cerebrală).

   Componenta optică oculară, formată din corneea transparentă, situată în polul anterior al globului ocular şi refringenta cu o putere de 40 de dioptrii, poate să dirijeze razele luminoase sosite la ea. Umoarea apoasă care este numai transparentă, se afla în spatele corneei, în aşa numita camera anterioară a ochiului, care din punct de vedere optic nu are decât să conducă razele luminoase.

   Un element foarte important este lentila cristaliană convexă, transparentă și refringentă de 20 de dioptrii.

    Aceasta lentilă este legată prin fibre foarte fine (zonula Zinn) de muşchii ciliari. Cristalinul este situat în spatele irisului şi are posibilitatea prin contracţia reflexă a muşchiului ciliar fie să-şi crească refrigenta (se bombează) permiţând vederea de aproape, fie să-şi scadă refringenta (se turteşte), permiţând vederea la distanţă. Această proprietate este acomodaţia vizuală, care ne permite să vedem clar de la orice distantă privim.

  În spatele cristalinului şi deci în restul conţinutului ocular se afla corpul vitros (umoarea sticloasă) element transparent, graţie unui edificiu chimic colagenic cu o structură foarte fină, lipsită de orice alt element structural şi mai ales de vase. Rolul corpului vitros este de a permite razelor să ajungă la neuronii retinieni.

    Senzaţiile componente ale funcţiei vizuale sunt formate din senzaţia de lumină, senzaţia de formă şi senzaţia de culoare.

    Simţul luminos → capacitatea retinei de a percepe cel mai slab stimul posibil ce permite ochiului sa perceapa luminozitatea obiectelor. Senzaţia de lumină apare în urma excităriicelulelor senzoriale retiniene, când stimulul luminos atinge o anumită valoare numită prag. Senzaţia luminoasă este eficientă între două limite, pragul minimal şi pragul de ebluisare (întunecare momentană). Pentru a se ajunge la percepţia luminoasă, stimulul trebuie să aibă o anumită intensitate, care variază cu diametrul pupilei şi cu suprafaţa de retină excitată. Retina ochiului adaptat la întuneric are o sensibilitate mai mare.

Tulburarea cea mai importantă a senzaţiei luminoase o constituie imposibilitatea de adaptare la întuneric denumită hemeralopie sau în termeni populari orbul găinilor. Bolnavii cu vedere normală în timpul zilei nu se pot orienta când se înserează sau în obscuritate.

    Senzaţia de formă → vederea centrală sau acuitatea vizuală şi vederea periferică sau câmpul vizual.

Acuitatea vizuală → facultatea de discriminare a regiunii maculare, adică proprietateaacesteia de a deosebi detaliile obiectelor. Acuitatea vizuală se examinează cu ajutorul unor tabelenumite optotipi. Acestea sunt tabele formate din litere, cifre, imagini, inele despicate, ale cărordimensiuni scad treptat de la un rând la altul. Câmpul vizual sau vederea periferică corespunde porţiunii din spaţiu ce se proiectează peretina sensibilă a unui ochi imobil.

  Simţul cromatic →  proprietatea retinei de a percepe diferitele radiaţii monocromatice dinspectrul vizibil emise sau reflectate de obiectele din jur. Există 3 culori fundamentale, roşu, verde, albastru din combinaţia cărora se poate obţine toată gama de culori cunoscute inclusiv culoarea albă. Tulburările senzaţiei cromatice sunt denumite discromatopsii. Lipsa de percepţie a culorii roşii este cunoscută ca protanopie sau daltonism.

 

    Anexele ochiului

    Sunt organele de mişcare şi cele de protecţie.

    Organele de mişcare sau muşchii globului ocular sunt în număr de şase: muşchiul drept superior, drept inferior, drept intern, drept extern, muşchiul oblic mare şi oblic mic.

    Organele de protecţie sunt prezentate în rândurile de mai jos.

    Sprâncenele → forma unor proeminențe arcuite şi rotunjite, acoperite de peri. Rol de a opri scurgerea transpiraţiei în ochi.

     Pleoapele → după naştere, pleoapele se prezintă sub forma unor pliuri musculocutanate situate la baza orbitei; cel mai important rol al pleoapelor este acela de a proteja globul ocular. Pleoapele prezintă următoarele elemente anatomice – o fată anterioară (acoperită cu piele) şi o fată posterioara (tapetata de membrana conjunctivală); o margine orbitara, şi o margine liberă; precum şi, două extremităţi – una internă şi una externă. Pielea ce acoperă faţa anterioară a pleoapei este foarte fină – cel mai subţire tegument din întregul organism; de asemenea, ea este elastică şi deosebit de mobilă; în grosimea sa, tegumentul fetei anterioare conţine glande sebacee şi glande sudoripare mici.

    Conjunctiva → membrană cu rol de protecţie, care acoperă faţa anterioară a sclerei şi fetele posterioare ale celor două pleoape. Conjunctiva este subţire, netedă şi transparentă; ea are capacitatea de a forma anumite secreţii care vor lubrefia suprafaţa corneei. La nivelul globului ocular, conjunctiva are rol de protecţie (protejează împotriva infecţiilor bacteriene) – rol îndeplinit cu ajutorul enzimelor elaborate, al mucusului, dar şi al florei saprofite de la acest nivel; rol de apărare – cu implicaţii în apariţia reacţiilor alergice de contact; rol în formarea şi menţinerea peliculei lacrimale.

    Aparatul lacrimal→ totalitate a organelor care secretă şi excreta lacrimile şi pelicula lacrimală.             Cuprinde:

    - glanda lacrimală →  care este situată în spatele marginii superioare a orbitei, la unghiul extern, şi asigură secreţia lacrimală reflexă (lacrimi).

    - aparatul excretor (căile lacrimale) → cuprinde punctele lacrimale, mici orificii situate pe marginea liberă a pleoapelor, la extremitatea internă a acestora; canaliculele lacrimale care urmează acestora se îndreaptă spre interior, către sacul lacrimal, situat între unghiul intern al ochiului şi peretele nazal, este legat de cavitatea nazală prin canalul lacrimonazal.

  Funcţionare: lacrimile protejează corneea aducându-i elementele indispensabile hrănirii sale şi eliminării corpilor străini. Lubrifiind corneea, lacrimile împiedica ulcerarea ei. Clipirea din ochi, care etalează pelicula ( filmul ) lacrimala pe ochi, întreţine, de asemenea, lubrifierea conjunctivelor.

    5. Muşchii ochilor → în număr de 6 din care 4 drepţi (superior, inferior, intern, extern) şi 2 oblici (superior şi inferior). Aceştia şi trei nervi oculomotori asigura mobilitatea fiecărui ochi în interiorul orbitei.

     6. Orbitele → cavităţi adânci ce protejează globul ocular împotriva diferitelor agresiuni externe. Pe baza orbitei este aşezat globul ocular, iar în rest orbita conţine cei 6 muşchi extrinseci care determină mişcările ochiului, vase, nervi şi ţesut adipos (grăsos).

BOLILE OCHILOR

Cataracta

 

    Cataracta este o peliculă fină opacă apărută la nivelul cristalinului, care blochează pasajul fasciculului luminos către reţină (componenta nervoasă a globului ocular la nivelul căreia se formează imaginea), cauzând tulburări de vedere.

    Se pare că principala cauză de apariţie a cataractei o reprezintă afectarea metabolismelor cristalinului: tulburări ale gradului de hidratare; leziuni ale capsulei; dezechilibre ionice; deficitul de selenium, zinc şi cupru din organism; scăderea cantităţii de glutation de la nivelul cristalinului; agregarea excesivă a proteinelor de la nivelul cristalinului; hiperglicemia (diabetul zaharat) sau hipoglicemia.

    Simptome:

    - vedere înceţoşată, greoaie, neclară;
   - fotofobie (nu suportă lumina), fie cea naturală sau artificială. Şofatul este de asemenea îngreunat datorită disconfortului vizual cauzat de lumina farurilor din trafic.

    Clasificare:

      A. Cataracta congenintală → anomalie de transparenţă a cristalinului ce apare de la naştere datorită unor procese malformative intrauterine (separarea incorectă a veziculei cristaliniene sau tulburarea resorbţiei vaselor embrionare care înconjoară cristalinul) cu o incidenţă de 1 la 2000 de nou născuţi.

    B. Cataracta neconstituţională → embriopatie care se prezintă sub formă de cataractă totală albă bilaterală de la naştere şi este produsă de numeroşi factori :

    - factori infecţioşi: infecţia mamei cu virusul rubeolic în primul semestru de sarcină (cea mai frecventă cauza), cu virusul rujeolic, virusurile herpetice, gripale,urlian, etc;

    - iradierea gravidei în primul semestru de sarcină;

    - ingestia de substanţe medicamentoase (corticosteroizi, sulfonamide, etc.) în timpul sarcinii;

    - factori carenţiali materni (avitaminoze, deficit de acid folic).

     C. Cataracta dobândită:

  a) Cataracta senila (legată de vârstă) → cea mai frecventă forma etiologica. Cauzele care duc la opacifierea cristalinului odată cu vârsta sunt creşterea volumului şi îngălbenirea fibrelor cristaliniene datorită hiperhidratarii cristalinului.

  b) Cataracta patologică → apare în legătură cu divese afecţiuni genetice, metabolice şi dermatologice de care suferă pacientul (diabetul zaharat determina opacifierea cristalinului la tânăr şi accelerează evoluţia cataractei la subiectul vârstnic, hipotiroidia, etc.).

  c) Cataracta complicată → apare în urma unor afecţiuni oculare inflamatorii, degenerative, ischemice şi a glaucomului.

 d) Cataracta toxică (iatrogena) → s-a demonstrat că există numeroase substanţe cataractogene, cum ar fi: corticosteroizii în administrare locală sau generală de lungă durată, substanţele miotice (pilocarpina).

 e). Cataracta trumatică.

Glaucomul 

    Boală a ochiului caracterizată printr-o creştere a presiunii intraoculare cu atingere a capului nervului optic şi cu alterarea câmpului vizual, putând duce la cecitate (orbire).

    În practica medicală pot fi identificate mai multe tipuri de glaucom, toate fiind considerate ca fiind neuropatii de nerv optic (nervul optic mai este denumit şi "nervul cranian II" şi are rolul de a transmite informaţiile receptate de retină, către cortexul vizual). Creşterea presiunii intraoculare, peste valorile normal admise, reprezintă un factor major de risc pentru apariţia glaucomului.

    În mare, glaucomul poate fi împărţit în două categorii clinice distincte: glaucomul cu unghi închis şi glaucomul cu unghi deschis. Glaucomul cu unghi închis debutează cel mai adesea brusc, fiind însoţit de durere acută; durerea oculară este cea care determină pacientul să se prezinte la scurt timp după debutul ei, la medic; deşi leziunile de nerv optic pot evolua rapid, atunci când se instituie un tratament adecvat, vederea poate fi salvată.

 Glaucomul cu unghi deschis reprezintă o formă de boala lent-progresiva. Simptomatologia oculară fiind deseori subtilă, funcţia vizuală este de cele mai multe ori deja grav afectată atunci când pacientul se prezintă pentru un consult de specialitate.

 Pe lângă factorii expuşi mai sus, există şi alte elemente care pot favoriza apariţia aşa numitelor "glaucoame secundare" (denumite "secundare" deoarece apar secundar altor patologii).

  Este vorba de utilizarea pe termen lung a medicamentelor antiinflamatorii steroidiene; diabetul zaharat, care induce apariţia retinopatiei diabetice; uveitele (inflamaţia tractului uveal, care este format din iris, corpul ciliar şi coroida), traumatismele globului ocular, şi chiar multipli factori genetici; factorii vasculari, aceasta deoarece nervul optic este foarte sensibil atunci când se instalează o stare de ischemie.

    Simptomele diferă în funcţie de tipul glaucomului. În glaucomul cu unghi deschis singurul simptom care apare constă în scăderea acuităţii vizuale. Câmpul vizual periferic se pierde înaintea celui central, care se foloseşte în vederea cu acurateţe a detaliilor. Se poate ca scăderea acuităţii vizuale să nu fie observată decât atunci când devine severă întrucât ochiul afectat mai puţin compeseaza şi pentru celălalt.

Simptomele glaucomului cu unghi închis apar de obicei la un singur ochi odată:

    - vedere înceţoşată care apare brusc;

    - durere severă, care apare la nivelul globului ocular sau în zonele imediat apropiate ochiului;

    - halou color în jurul surselor de lumină.

 

Hipermetropia 

    Afecţiune care se manifestă prin vedere înceţoşată. Persoanele ce suferă de hipermetropie văd bine la distanţă şi văd obiectele depărtate mai aproape decât sunt în mod obişnuit, deşi tulburările sunt şi la nivelul vederii de aproape şi la vederea la distanţă.

 Hipermetropia apare atunci când razele luminoase ce pătrund în ochi se focalizează în spatele retinei (în mod normal ele trebuie să se focalizeze pe reţină). Aceasta afecţiune este cauzată de un glob ocular cu diametru antero-posterior mic, o cornee ce are curbura mică sau cristalinul este împins spre posterior în interiorul ochiului.

  Principalul simptom al hipermetropiei este vederea înceţoşată, în special pentru obiectele de aproape. Devin dificile activităţi ca cititul sau cusutul.

    Din punct de vedere optic, hipermetropia este contrară miopiei.

 

Miopia 

    Defect al vederii care se manifestă prin imposibilitatea de a distinge clar obiectele situate la o distanţă mai mare. Aceasta se întâmplă deoarece razele paralele, ce vin de la un obiect, atunci când traversează globul ocular, se focalizează înaintea retinei, permiţând doar distingerea obiectelor situate la o distanţă mai mică.

 Corneea si cristalinul reprezintă cele doua medii refractive ale globului ocular; dintre aceste componente, cornea contribuie cel mai mult la formarea imaginii obiectelor privite, la nivelul retinei. Daca axul antero-posterior al globului ocular este prea scurt, imaginea obiectelor se va forma in spatele retinei, situatie patologica, care se insoteste de scaderea acuitatii vizuale – aceasta situatie mai este denumita si hipermetropie.

    Daca axul antero-posterior al globului ocular este prea lung, puterea refractivă a dioptrului (suprafaţă care separă două medii transparente cu indici de refracţie diferiţi, sistemul de lentile al ochiului uman) ocular nu va fi suficientă, iar imaginea va fi focalizată înaintea retinei – această tulburare refractivă este denumita miopie şi este de asemenea însoţită de scaderea acuităţii vizuale.

    Cauze

   Cele mai multe cazuri de miopie sunt produse de o modificare a formei globului ocular. Acesta la subiecţii normali este rotund, dar la cei cu miopie este asemănător ca formă cu un ou. Din această cauză lumina în loc să focalizeze pe reţină (membrana situată la nivelul polului posterior al globului ocular unde se găsesc celule ce recepţionează semnalele luminoase, care sunt apoi transmise prin intermediul nervului optic la creier unde sunt transformate în imagini), se focalizează în faţa ei.

    Simptomele constau în dificultăţi în vederea obiectelor situate la distanţă, cum ar fi vederea la tabla la şcoală, la televizor sau la ecranele cinematografelor.

    

Strabismul 

    Afecţiune vizuală în care ochii nu au capacitatea de a focaliza aceeaşi imagine în acelaşi timp. Cel mai adesea apare în copilărie. Uneori strabismul este numit şi "ochi-incrucisati", "privire crucişă".

    În mod normal, musculatura din jurul fiecărui ochi determina mişcarea sincronă în aceeaşi direcţie şi în acelaşi timp a ambilor ochi. Strabismul apare atunci când musculatura oculară nu mai funcţionează corect pentru coordonarea mişcărilor oculare. În acest caz, ochii nu mai sunt centraţi corect şi creierul are dificultăţi în suprapunerea celor două imagini ce provin de la fiecare glob ocular.

    Cele mai frecvente semne vizibile sunt:
    - globii oculari nu privesc în aceeaşi direcţie în acelaşi timp;
    - globii oculari nu se mişca coordonat (direcţia care afectează cel mai mult mişcările oculare depinde de tipul de strabism prezent la persoana respectivă);
    - privirea încrucişată sau închiderea unui ochi la lumina strălucitoare.

 

Nictalopia (cecitate nocturnă) 

    Afecţiune din cauza căreia omul nu vede în intuneric. Este un simptom pentru mai multe boli de ochi. Nictalopia poate exista din naştere sau poate fi cauzată prin răni sau malnutriţie (de ex. carenţă de vitamina A). Cea mai comună cauză a nictalopiei este retinis pigmentosa, o tulburare în care celulele cu bastonas din retina îşi pierd gradat abilitatea de a reacţiona la lumină.

 

Hemeralopia (orbirea de zi)  

    Numită şi „orbul găinilor”, este exact opusul nictalopiei („orbirea de noapte”). În cazul hemeralopiei, vederea diurnă scade calitativ în mod progresiv. Vederea de noapte rămâne neafectată datorită folosirii celulelor cu bastonaş în locul celor cu con (din timpul zilei), care sunt afectate de hemeralopie şi degradează acuitatea vizuală odată cu trecerea timpului.

 

Astigmatismul 

    Defect al vederii. Pentru persoanele care suferă de astigmatism, toate obiectele - apropiate sau îndepărtate - apar distorsionate. Imaginile sunt neclare pentru că unele din fasciculele luminoase sunt focalizate iar altele nu. Acest fenomen este similar cu distorsionarea produsă de un panou de sticlă ondulat.

    Astigmatismul este o tulburare de refracţie şi este fiziologică (când are o valoare în jur de 0,5 dioptrii) sau patologică (dacă este mai mare de 1 dioptrie).

    Globul ocular are formă sferică şi două lentile: corneea şi cristalinul. Corneea este transparentă şi acoperă irisul, pupila şi camera anterioară a ochiului. Cristalinul este localizat în spatele irisului, iar posterior de el se află corpul vitros (sau simplu, vitrosul). El are o formă biconvexă şi alături de cornee refractă lumina ce va fi focalizată pe retină.  Corneea şi cristalinul au împreună mai mult de 2 3 din întreaga putere optică a ochiului. În mod normal, când raza luminoasă pătrunde în ochi ea se refracta uniform şi determină o imagine clară, unică a obiectului.

    În ochiul cu astigmatism acest lucru nu se întâmplă - lumina este refractată cu putere diferită într-o zonă faţă de alta, astfel încât ajunge să fie focalizată doar o parte din obiect. Obiectul în ansamblul său va apărea neclar şi înceţoşat. Pacienţii cu astigmatism nu pot percepe detaliile şi uneori chiar şi liniile verticale par distorsionate.

 

Cecitatea (orbirea)  

   Constă în absenţa vederii din cauza unor leziuni ale mediilor transparente oculare, ale retinei, ai centrilor nervoşi.

    După momentul apariţiei orbirea poate fi congenitala sau dobândită în urma unor boli/accidente sau cvasifiziologic ca urmare a îmbătrânirii. Reprezentările celor două categorii diferă fundamental.

  Cecitatea dobândită poate fi la rândul ei temporară (datorată unor tulburări ischemice tranzitorii, hipertensiune, edem cerebral, cecitatea pitiatică) sau definitiva (invazie tumorală/enuclere, distructia centrilor corticali, etc.). De asemenea cecitatea poate fi parţială (acuitatea celui mai bun ochi este cuprinsă între 1/20 şi 1/50, ambliopie) sau totală (nu se poate percepe nici o imagine sau lumină).

  La nivel mondial, principalele cauze de orbire sunt cataracta, lepra, deficitul de vitamina A, onchocerciaza (boală umană cauzată de un vierme cilindric, care se găseşte în Africa dar şi în unele părţi din America tropicală, transmisă prin câteva specii de muşte care transmit boala dezvoltându-se în proximitatea râurilor şi afectându-i în special pe locuitorii din preajmă. Orbirea este cauzată de microfilarii moarte - larve care pot fi produse de viermi adulţi timp de 15-18 ani - în interiorul ochiului), trachoma (conjunctivită - inflamaţie a conjunctivei - granuloasa cauzată de un germene din genul Chlamydiae, chlamydia trachomatis, putând evolua spre cecitate).

    În funcţie de sediul leziunilor cerebrale se disting următoarele entităţi:

  - Cecitatea corticală - afecţiune rară care se produce prin leziuni bilaterale ale cailor optice retrogeniculate şi ariei optice primare.

  Aceste leziuni pot avea cauze diverse printre care tulburări vasculare, embolii, encefalite, traumatisme, în rare cazuri tumori. Se manifestă prin pierdere bruscă şi totală a vederii, absenţa reflexelor de fixaţie, de fuziune, de clipire şi optochinetic, aspect normal al fundului de ochi.

    - Cecitatea psihică este mai degrabă o agnozie, pacientul vede obiectele dar nu le recunoaşte, "se uită că mâţa-n calendar". Localizarea leziunilor este imprecis delimitata dar se pare că ar afecta ariile pre şi parastriate.

  - Cecitatea pitiatică apare în urma unor traume psihice la unele persoane mai sensibile. Adesea dispare spontan după câteva zile.

 

Ambliopia 

    Numită şi “ochiul leneş”. Boală a sistemului vizual caracterizată prin slăbirea simţitoare a vederii. Ambliopia este o consecinţă a unei dereglări a vederii binoculare, fără leziune organică.

    Unii copii cu ambliopie pot avea un ochi deviat sau care nu se misca in acelasi timp cu celalalt ochi. Acesta este numit uneori "ochi lenes".

    Semnele care pot indica ambliopia sau o afectiune care creste riscul pentru ambliopie sunt:
- ochii nu se misca simultan in aceiasi directie;
- ochii nu fixeaza acelasi punct;
- plans sau durere cand un ochi este acoperit.

    

Orjelet  

    Mic furuncul situat la marginea pleoapei, popular este cunoscut sub denumirea de urcior. Infecţie supurativă, de etiologie stafilococică, a glandelor sebacee aflate la nivelul pleoapelor.

    Initial apare ca o mica umflatura rosie, moale, care atinge un maxim in 3 zile. Urciorul se sparge apoi, dreneaza si se vindeca in aproximativ o saptamana.

 

Conjunctivita 

    Inflamaţia conjunctivei, o membrana a ochiului cu rol de protecţie, care acoperă faţa anterioară a sclerei şi fetele posterioare ale celor două pleoape. Atunci când ea este iritată, vasele care o parcurg se dilată şi ochiul devine roşu.

    Este cauzată de infecţia cu virusuri şi bacterii (gonoreea, chalmyda), factori iritanţi, clorul folosit în tratarea apei (piscine) şi poate fi contagioasă.

    Simptomele conjunctivitei diferă în funcţie de gradul inflamaţiei conjunctivei şi include următoarele:

    - hiperemia conjunctivală (înroşirea mucoasei conjunctivale);
    - hiperlacrimatie (cantitate excesivă de lacrimi);
    - secreţie alb-gălbuie, care se depozitează la rădăcina genelor şi colţul ochiului, în special după somn;
    - secreţie verzuie, groasă, apărută la nivelul ochiului;
  - prurit conjunctival (mâncărime, apărută la nivelul mucoasei conjunctivale, care prin grataj poate accentua hiperemia).