Anatomia omului este studiată în general prin observarea multiplelor și variatelor organe ale corpului. Multe dintre acestea pot fi grupate laolaltă în diferite sisteme, pe baza modului în care unele organe și structurile asociate lor acționează împreună pentru a îndeplini funcțiile specifice ale organismului. In final, toate sistemele - si celulele minuscule care sunt componentele de bază ale tuturor organelor și țesuturilor - sunt implicate în menținerea sănătății și a unei stări de echilibru intern ale organismului în prezența unor factori constant variabili.
Organismul uman prezintă 3 mari funcţii: funcția de relatie, de nutriție și de reproducere.
FUNCŢIA DE RELAŢIE
Prin această funcţie se realizează legătura între organism şi mediul extern, organismul uman ia cunoştinţa despre realitatea înconjurătoare şi acţionează în consecinţa la diferiţi stimuli din mediul înconjurător.
Funcţia de relaţie este înfăptuita de către sistemul nervos, endocrin şi locomotor (sistem osos şi muscular).
Baza anatomica a funcţiei de relaţie o reprezintă organele de simţ → componente nervoase, care au rolul de a capta informaţia, a o conduce la nivelul centrilor nervoşi unde are loc analiza şi sinteză acestor informaţii. Organele de simt infaptuiesc functia de relatie prin intermediul analizatorilor.
Analizatorii sunt sisteme care au rolul de a recepţiona, conduce şi transforma în senzaţii specifice excitaţiile primite din mediul extern sau intern. Ei contribuie la realizarea integrării organismului în mediu şi la coordonarea funcţiilor organismului.
Analizatorii sunt sisteme morfologice care:
- sesizează prin receptori specifici, modificările din mediul extern şi intern, ce acţionează asupra organismului;
- conduc impulsurile nervoase în ariile corticale corespunzătoare;
- realizează analiza şi sinteza impulsurilor nervoase determinând formarea de senzaţii specifice.
Analizatorii (organele de simţ) sunt formaţiuni anatomo-functionale complexe prin care sistemul nervos central recepţionează informaţiile din mediul extern sau intern, le conduce şi le transformă în senzaţii specifice; astfel ei reprezintă canalele informaţionale ale sistemului nervos, ei contribuie la realizarea integrării organismului într-un tot unitar şi în acelaşi timp, în mediul înconjurător.
Analizatorul este alcătuit din trei segmente:
- Segmentul periferic (receptorul) este o structură specializată cu proprietatea de a recepţiona stimuli fizici sau chimici, de a-i transforma în excitatii-impuls nervos şi de a-i transmite pe căile de conducere; după criteriul topografic, receptorii sunt clasificaţi în: exteroceptori (analizatorul cutanat, gustativ, olfactiv, vizual şi auditivo - vestibular) interoceptori (în toate organele interne se găsesc receptori specializaţi de tipul terminaţiilor nervoase libere, excitaţi de anumiţi stimuli termici, chimici, osmotici, etc.) şi proprioceptori (analizatorul motor);
- Segmentul de conducere este alcătuit din căile nervoase respective (aferente) care au rolul de a transmite impulsurile nervoase apărute în receptori, până la centrii nervoşi superiori. Căile ascendente sunt directe sau indirecte. Pe calea directă (spino-talamo-corticala), impulsurile ajung rapid datorită unor sinapse reduse, într-o arie corticală senzitiva specifică. Pe calea indirectă (sistemul reticulat ascendent, activator), impulsurile sunt conduse lent şi proiectate cortical în mod difuz şi nespecific;
- Segmentul central este reprezentat de zona corticală specifică, în care se operează analiza şi sinteza informaţiei primite prin stimulii nervoşi, în urma cărora vor rezulta senzaţii specifice (vizuale, auditive) şi conştiente.
Prezentarea detaliată a fiecărui analizator în parte. va fi realiztă în următoarea parte a lucrării.
FUNCŢIA DE NUTRIŢIE
Această funcţie este realizată de către aparatul respirator, digestiv, circulator (cardiovascular şi limfatic) şi excretor.
Prin functia de nutritie se intelege activitatea prin care organismul prelucreaza si transporta substante: respiratie, hranire, circulatie si excretie.
Activitatile fiziologice ale organismului uman necesita un consum permanent de energie. Energia utilizata provine din substantele organice care sunt supuse, la nivel celular, unor procese de oxido-reducere in urma carora rezulta si CO2, care trebuie eliminat. Totalitatea organelor care au rolul de a prelua, din aerul atmosferic, O2 necesar acestor procese si de a elimina CO2 din organism, alcatuiesc sistemul respirator.
Respiraţia în funcţia de nutriţie
Reprezintă procesul fiziologic prin care la nivelul celulei substanţei organice sunt oxidate rezultând energie.
Respiraţia cuprinde schimburile gazoase dintre organism şi mediu (respiraţie externă), preluarea oxigenului şi eliberarea dioxidului de carbon, precum şi transportul gazelor respiratorii până la nivelul celulelor (respiraţie celulară).
Respiraţia celulară (numită şi respiraţie internă) este reprezentată de ansamblul proceselor prin care oxigenul sangvin este cedat celulelor şi utilizat în metabolism, iar CO2 rezultat este trecut în sânge. Din punct de vedere funcţional respiraţia internă cuprinde două procese: schimbul de gaze la nivel tisular şi respiraţia celulară propriu-zisă.
Schimbul de gaze tisular
Transferul oxigenului din sângele capilar către celule de utilizare are loc printr-un proces de difuziune prin intermediul lichidului interstiţial. Difuziunea gazelor prin endoteliul capilar şi prin membranele celulare depinde de aceiaşi factori care condiţionează difuziunea gazelor la nivelul plămânilor.
Oxigenul trece dinspre sânge spre ţesuturi de la o presiune parţială 97,5 mm Hg la 40 mm Hg, în timp ce CO2 trece în sânge de la o presiune de 47 mm Hg în ţesuturi la o presiune parţială de 40 mm Hg.
Oxigenul este adus de sânge sub formă de HbO2 săturat în proporţie de 97,5%. Gradul de saturaţie a Hb variază proporţional cu valoarea presiunii parţiale a O2 din aerul alveolar, cu care se echilibrează. Curba de disociere a HbO2 în funcţie de presiunea parţială a oxigenului nu este lineara ci are forma literei S italic. La nivelul ţesuturilor unde pO2 este 40 mm Hg disocierea HbO2 se face până la 50-70%, şi este favorizată de patru factori: scăderea pO2, creşterea temperaturii locale, scăderea pH-ului şi creşterea cantităţii de CO2.
Respiraţia celulară propriu-zisă
Din oxidarea glucidelor, lipidelor şi proteinelor (prin dehidrogenări, hidratări, decarboxilări sau dezaminări) rezultă CO2, H2O şi energie. Respiraţia celulară este un fenomen de oxidare biologică în cadrul căruia O2 intervine ca acceptor final de electroni şi de H+ (activaţi în prealabil în mitocondrii prin reacţii de oxidoreducere ce constituie lanţul respirator) formând apă, iar în urma oxidării carbonului terminal se generează CO2.
Aceste reacţii de oxidoreducere se realizează cu producere de energie din care o parte se degaja sub formă de căldură, iar restul este înmagazinată sub formă de ATP, care ulterior reprezintă furnizorul de energie pentru menţinerea proceselor vitale. Preponderent în producerea energiei este metabolismul glucidic anaerob şi aerob prin care se eliberează energia pentru sinteză a 38 molecule de ATP (adenozintrifosfat → parte din acizii nucleici ADN și ARN, fiind compus din trifosfat, adenină și riboză (o pentoză). Este acumulatorul de enegie necesară celulei prin înmagazinarea și conversia energiei celulare după necesitățile metabolice.
În funcţie de modul în care este folosit oxigenul, respiraţia poate fi aerobă și anaerobă.
Organismele aerobe, pe scurt aerobe (in greaca : aer,aeros si bios “viata”), sunt acele organisme care au nevoie, pentru activitatea lor vitala, de oxigen liber molecular. Aerobe sunt toate plantele, majoritatea covarsitoare a animalelor si o parte importanta de microorganisme.
Reprezintă oxidarea totală a unor substanţe organice, în prezenţa oxigenului, proces din care rezultă: substanţe anorganice (H2O şi CO2 - produşi finali, ce nu mai pot fi folosiţi ca sursă de energie chimică) şi energie:
Organisme anaerobe
Respiraţia anaerobă reprezintă oxidarea parţială a unor substanţe organice, cu formarea tot a unor compuşi organici, dar şi a CO2 şi cu eliberarea unei cantităţi mici de energie în lipsa oxigenului din aer.
Grupa organismelor anaerobe cuprinde unele bacterii, actinomicete şi ciuperci microscopice. La organismele microscopice respiraţia anaerobă se denumeşte şi fermentaţie.
În absenţa oxigenului nu putem respira şi astfel organismul nostru nu poate degrada substanţele organice pentru a obţine energie. Dar oare chiar toate organismele au nevoie de aer? Răspunsul este nu. Există organisme care respiră în absenţa aerului. Respiraţia desfăşurată în absenţa aerului se numeşte respiraţie anaerobă sau fermentaţie.
Fermentaţia este un proces important, întrucât prin fermentaţie se obţin băuturile alcoolice, brânzeturile şi lactatele, oţetul, metanul, biogazul şi fibrele textile moi.
Organismele anaerobe au fost primele organisme apărute pe Terra, multe dintre ele dispărând după îmbogăţirea atmosferei cu oxigen. Spre deosebire de organismele aerobe, la care glucidele sunt degradate până la apă şi CO2, organismele anaerobe nu ajung atât de departe cu degradările, ci obţin prin degradarea glucidelor CO2 şi un produs intermediar.
Spre deosebire de respiraţia aerobă, respiraţia anaerobă furnizează mult mai puţină energie, deoarece mare parte din energie este conţinută în legăturile chimice dintre atomii produsului intermediar.
În continuare vom prezenta câteva tipuri de fermentaţii:
Fermentația alcoolică → un proces anaerob prin care glucidele fermentescibile sunt metabolizate prin reacţii de oxidoreducere sub acţiunea echipamentului enzimatic al drojdiei în produşii principali alcool etilic şi CO2.
Agenţii tipici ai fermentaţiei alcoolice sunt drojdiile genului Saccharomyces care pot să producă prin fermentarea glucidelor mai mult de 8º alcool etilic. Alcoolul etilic sau etanolul (CH3CH2OH) se obţine prin fermentarea completă, în special de către unele drojdii, a diferite zaharuri, urmată de separarea prin distilare şi purificare a alcoolului obţinut.
Fermentaţia alcoolică este una din cele mai importante fermentaţii industriale, deoarece alcoolul este întrebuinţat curent în industria alimentară, chimică, farmaceutică, a parfumurilor şi cauciucului.
Fermentația lactică → proces biologic in care glucidele precum glucoza, fructoza și sucroza sunt convertite în energie celulară, iar metabolitul rezultat este acidul lactic. Reprezintă forma anaerobă a respirației, care are loc în unele bacterii și celule animale, precum celulele musculare, în lipsa oxigenului.
Are un rol decisiv în anumite procese de fermentaţie în industria laptelui la producerea produselor din lapte, iaurt, chefir, brînză si pregătirea silozului pentru animale etc. În metabolismul animal, ia naştere în orice masă musculară supusă efortului, fiind unul din cauzele principale ale febrei musculare.
Acidul lactic este folosit cu rezultate bune în industria alimentară (conservant, agent de acidifiere, aromatizant), deoarece are un gust acid moderat, spre deosebire de alţi acizi organici care au un gust mai mişcător, nu mascheaza alte arome, e conservant (mai ales, împotriva drojdiilor şi fungilor) şi, fiind în stare lichidă, e foarte uşor de folosit.
În timpul fermentației alcoolice se observă următoarele fenomene: „fierberea” lichidului în fermentație, formarea „pălăriei” formată din materile solide insolubile care urcă sub acțiunea CO2, augmentarea temperaturii, ce trebuie mereu controlată, augmentarea gradației alcoolice proporțional cu diminuarea zahărului, diminuarea densității, schimbarea culorii și degajare de arome noi. Fermentația este sensibilă la temperatură (cald sau frig) și la alcool. Este un proces care a fost observat din cele mai vechi timpuri, dar a trebuit să apară lucrările lui Pasteur din secolul al XIX-lea pentru a i se explica mecanismul. El este cel care a demonstrat ca fermentația nu se produce prin efectul aerului asupra zaharurilor, ci în prezența levurilor (tip de fungi).
Fermentația acetică → produsă de către aceto-bacterii. Această fermentaţie are ca produs intermediar acidul acetic. Acidul acetic este produs prin fermentaţie din alcoolul etilic. Prin fermentaţia acetică a vinului obţinem oţetul. Fermentaţia acetică mai este utilizată şi la conservarea murăturilor. Deşi este considerată fermentaţie, fermentaţia acetică se desfăşoară în prezenţa oxigenului.
Digestia în funcţia de nutriţie
Digestia este un proces chimic. În aparatul digestiv, alimentele sunt descompuse în mici molecule numite substant nutitive. Aceste substanţe sunt transportae de sânge până la celule unde suferă o serie de trasnformari.
Toate substanţele prezente în alimente sunt utilizate de organism, care extrage molecule asimilabile. Celulele noastre au, cert, capacitatea de a crea noi molecule, pornind de la substanţe deja prezente în organism, dar această activitate de sinteză este limitată şi insuficientă pentru buna funcţionare a organismului. Aproximativ 50 de molecule vitale, cum este glucoză, nu pot fi obţinute decât prin alimentaţie.
Principalele substanţe nutrititive sunt proteinele, lipidele şi glucidele.
În regnul animal cel mai răspândit mod de nutriţie este cel heterotrof şi se realizează prin:
1. Osmoză → hrana lichidă difuzează prin toată suprafaţa corpului sau numai prin anumite regiuni, cum se întâmplă în cazul viermilor paraziţi.
2. Fagocitoza → înglobarea şi introducerea particulelor alimentare în celulă (citoplasmă). Ex: digerarea microoranismelor de către leucocite.
3. Ingerarea alimentelor pe cale bucală specifică animalelor la care se diferenţiază un sistem digestiv la nivelul căruia au loc următoarele procese:
- prelucrarea hranei;
- digestia;
- absorbtia;
- sinteza substanţelor proprii în celule;
Formarea unui sistem digestiv alcătuit din tub digestiv şi glande anexe a permis creşterea eficientă şi rapiditatea proceselor de digestie.Sistemul digestiv are ca rol transformarea alimentelor şi degradarea lor în glucide, lipide, proteine şi alte substanţe sub o formă asimilabila.
Totul începe în cavitatea bucală. Dinţii încep procesul de degradare a alimentelor printr-o acţiune mecanică. Glandele salivare impregnează cu salivă alimentele zdrobite; acestea conţin o enzimă, ptialina, care începe digerarea glucidelor. Limba le împinge spre partea posterioară a gurii. Hrana, mestecata şi fragmentată este transformată într-o pastă. Acest „bol alimentar” este apoi înghiţit. Trece prin faringe şi coboară prin esofag, ajutat de mişcări ritmate ale peretelui acestui conduct.
Odată ajunsă în punga stomacală, hrana este amestecată cu sucul gastric, care conţine o cantitate importantă de acid clorhidric. Acesta sterilizează alimentele, distrugând bacteriile şi activează enzime ca pepsinogenul, care se transforma în pepsina şi ataca proteinele alimentare.Alimentele sunt impregnate cu suc gastric şi sunt împinse de micile mişcări ale musculaturii groase a stomacului. Când sunt aproape dizolvate şi formează aproape o pastă omogenă, denumită chim, progresează în partea inferioară a stomacului.
Chimul depăşeşte apoi pilorul, muşchi inelar care se deschide ca o diafragmă, scurgându-se spre intestine. În duoden, prima parte a intestinului subţire, pătrund întâi alimentele devenite lichide. Bila şi secreţiile pancreatice intra atunci în acţiune.
Sintetizate de ficat şi pancreas, ele se varsă în duoden. şi continuă descompunerea chimului în fragmente chimice simple, pe care pereţii intestinului vor absoarbe spre capilare. Glucidele cele mai complexe sunt transformate în zaharuri elementare, lipide în acizi graşi, proteinele în aminoacizi. Bila facilitează acţiunea enzimelor care emulsionează şi transformă grăsimile.
Reziduurile alimentelor pătrund apoi în intestinul gros. Depăşesc colonul, unde bacterii degradează glucidele complexe restante, mai mult pentru a se hrăni decât pentru a contribui la starea noastră de bine. În această etapă, o fracţiune importantă a apei şi a sarurilor minerale trece în circulaţia sanguină. Deshidratate, reziduurile sunt dirijate spre rect, unde sunt stocate, apoi sunt evacuate prin anus sub formă de fecale.
Celulele corpului sunt mari consumatoare de energie. Grăsimile, zaharurile şi proteinele conţinute în alimentele sunt transformate în substanţe chimice bogate în energie. Celulele recuperează pentru propriile lor nevoi o parte din această energie conţinută în legăturile intramoleculare. Metabolismul este caracterizat de reacţii de tip anabolic şi catabolic. Primele sunt reacţii de degradare. Ele sunt reacţii în care se sintetizează substanţe cu structuri complexe pornind de la molecule simple.
Aminoacizii, de exemplu, se asociază între ei pentru a da naştere la proteine.
Catabolismul se bazează pe principiul invers: elemente complexe sunt degradate în molecule mai simple. Prin reacţii catabolice tubul digestiv degradează hrana pentru a putea fi asimilată în organism. Reacţiile metabolice implică trei etape. În prima, alimentele sunt dizolvate în tubul digestiv cu ajutorul unor secreţii bogate în acizi şi enzime.
Odată transformate în elemente chimice simple, apoi absorbite, ele sunt transportate de sânge spre celulele ţesuturilor. Cea de a doua etapă are loc în interiorul celulelor. Elementele nutritive asimilate sunt transformate printr-o serie de reacţii anabolice şi catabolice în alte molecule. Cea de a treia etapă implica numai reacţii catabolice şi are loc în mitocondrii, organite celulare care joacă rolul de centrala energetică.
Excreţia în funcţia de nutriţie
Excreţia este procesul prin care se elimină din organism produşi finali de metabolism (amoniac, uree, acid uric), apă, săruri minerale, precum şi diferite substanţe ajunse incidental în organism, ca medicamentele, substanţele aflate în exces, neutilizabile sau cu acţiune toxică.
Acesta este un proces esențial pentru toate formele de viață existente. Excreția reprezintă un proces total opus secretiei, prin care substanțele secretate pot avea sarcini specifice după ce au părăsit celula.
În plămâni, sângele nu se descarcă decât de bioxidul de carbon adus de la ţesuturi; el mai conţine multe resturi ale metabolismului care sunt transportate la rinichi şi eliminate sub formă de soluţie.
Rinichii au proprietatea de a absorbi din sânge diferite substanţe minerale şi organice sub formă de soluţii, producând astfel urina, care este eliminată intermitent.
Sângele care iese din rinichi este curăţat, filtrat de toate toxinele metabolice cum ar fi ureea. Plămâni şi pielea iau, de asemenea parte la eliminarea substanţelor în exces. Dar toxinele, deşeurile azotate şi reziduurile medicamentelor sunt evacuate exclusiv de rinichi. Aceste organe controlează şi conţinutul apei, de săruri şi de elemente, precum fosfatul sau calciul. Ele expulzează în urină elementele în exces şi le retrimit în sânge pe cele de care organismul are nevoie. Datorită acţiunii lor de filtrare şi purificare, rinichii participă la echilibrul mediului intern şi constituie unul dintre stâlpii homeostazei.
Sistemul circulator în funcţia de nutriţie
Acest sistem, compus din sânge, limfă şi lichid interstiţial are un rol crucial în funcţia de nutriţie a organismului.
Prin procesele de nutriţie, ţesuturile şi organele primesc substanţe energetice din mediul extern, pe care le folosesc şi apoi elimină resturile. Deci, aceste procese cer existenţa unui aparat care să asigure circulaţia rapidă a mediului intern, să înlocuiască materiile alimentare folosite de ţesuturi şi să elimine substanţele rezultate din metabolism, care devin toxice pentru organism.
Volumul lichidelor care circulă în organism, comparat cu acela al organelor şi ţesuturilor este foarte mic.
Datorită sistemului circulator sângele este transportat în tot corpul. Sistemul circulator include în componenţa sa inima, vasele de sânge, precum şi sistemul limfatic, care furnizează substanţe nutritive, curata venele şi stimulează mobilitatea celulară. Nodurile de limfa localizate cu precădere în gât, la piep şi la subsuoara sunt considerate a fi cei mai eficienţi centri de filtrare a sângelui.
Sângele are numeroase funcţii, el transporta gaze respiratorii, subsanțte nutritive, substanțe rezultate din activitatea celulelor, mesageri chimici, căldură. Importanța sistemului circulator în realizarea funcţiei de relaţie este detaliată la capitoul dedicat sistemului circulator.
FUNCŢIA DE REPRODUCERE
Sexualitatea are două faţete. Fiziologic, ea este destinată asigurării reproducţiei. Ea are, de asemenea, aspecte emoţionale şi afective esenţiale. Vârsta începerii vieţii sexuale sau alegerea unui partener nu sunt legate doar de nişte imperative fiziologice.
Concepţia
Celule responsabile de reproducere sunt celulele sexuale sau gameţii. În timp ce toate celulele corpului poseda 23 de perechi de cromozomi, gameţii au doar câte un exemplar unic al acestor 23 de cromozomi. Ei iau naştere din celule suşa cu 46 de cromozomi care au suferit o diviziune deosebită, denumită meioza.
La bărbat, celulele suşa ale spermatozoizilor rămân adormite în testicule până la pubertate. În această perioadă, debutează producţia de spermatozoizi. Este un proces continuu, care se desfăşoară până la o vârsta înaintata. La femeie, celulele suşa ale ovulelor îşi încep meioza chiar înainte de naştere, în timpul vieţii embrionare. Dar maturizarea lor nu se va realiza decât mult mai târziu, în momentul ovulaţiei.
Începând de la pubertate şi până la menopauza, se instaurează ciclul menstrual, care durează aproximativ 28 de zile. La debutul unui ciclu, ovulul este adăpostit într-o cavitate mică, formată din câteva celule aplatizate: foliclulul. Acest folicul se maturizează şi creşte timp de 14 zile, la capătul cărora se sparge şi eliberează ovulul, care este captat de trompa uterină. După aceasta ovulaţie, foliculul se transforma în corp galben: el secretă un hormon care provoacă îngroşarea mucoasei uterine în vederea întâmpinării unui eventual ou. 14 zile mai târziu, dacă fecundarea nu a avut loc, acest cuib se detaşează şi este evacuat de menstruaţie.
Pentru ca fecundarea să se producă, trebuie ca raportul sexual să aibă loc în momentul potrivit, adică în cele 48 de ore care preced ovulaţia – spermatozoidul supravieţuieşte aproximativ două zile în căile genitale feminine – sau în cele două-trei care urmează după ea. Fecundaţia este procesul de fuziune a spermatozoidului cu ovulul.
Ovulul şi spermatozoidul, fiecare contribuie cu un jumătate de set din materialul genetic propriu, cromozomial, pentru a forma un zigot, adică produsul de concepţie. În timpul fertilizării, milioane de spermatozoizi vor încerca să pătrundă în ovul pentru a-şi oferi materialul genetic propriu. Momentul formării zigotului reprezintă momentul zero al fertilităţii.
Concepţia este momentul când un singur spermatozoid reuşeşte să intre în ovul, după acest pas nici un altul nu va mai putea repeta procesul. Fertilizarea şi concepţia au loc de obicei în timpul călătoriei ovulului prin trompa uterină de la ovar spre uter. Concepţia declanşează diviziunea repetată a zigotului. Migrarea durează 3 - 4 zile, după care zigotul se va stabili definitiv în uter. La acest moment, este doar o colecţie de celule, numită blastocist.
La o săptămână de la concepţie, zigotul sau blastocistul este pregătit pentru implantare (nidaţie), adică ataşarea de pereţii uterini - respectiv de endometru, strat care tapetează la interior uterul şi va rămâne aici pentru a se hrăni pe perioada celor 9 luni. Acest proces este necesar pentru că sarcina să poată continua. Implantarea este un fenomen încă incomplet cunoscut în care blastocistul se fixeaxa pe peretele uterin şi realizează legături vasculare care se vor finaliza cu formarea placentei.
După implantare, blastocistul se transformă în embrion, un stadiu mai avansat al dezvoltării fetale.
Procesul este complet când se se formează sacul amniotic şi placenta. Fătul se va dezvolta în interiorul sacului aminiotic, plutind în lichidul amniotic. Placenta este ataşată de peretele uterin, ea hrăneşte şi oxigenează prin sângele matern fătul până la termen.
La 4 săptămâni embrionul are 5 mm în lungime şi forma literei C.
În săptămâna 8 este debutul stadiului fetal, în care se regăsesc organele interne cu dispunere finală şi organizare aproape definitivă. Din săptămâna 6 sacul aminiotic poate fi vizualizat la ecograf şi ascultate zgomotele cardiace. Din săptămâna 16 fătul are facies uman, păr, activitate musculară spontană, după această vârstă cea mai parte a organelor fetale pot fi vizualizate ecografic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu