APARATUL LOCOMOTOR

  

Poziţia anatomică standard → stând în picioare cu faţa spre examinator, cu braţele spre lateral şi cu degetul mare spre exterior.

Anterior → fata.  Posterior → spate. Linia mediană → străbate jumătatea corpului pe lungime.

Proximal → aproape. Distal → departe. Superior → apropiat de cap.

Aparatul locomotor este specializat în realizarea mişcărilor specifice corpului omenesc şi/sau locomoţie.

Locomoţia reprezintă deplasarea corpului omenesc dintr-un punct în altul, realizată de regulă cu ajutorul unui motor propulsor (“locus” înseamnă loc, “motus” mişcare). La om mişcările sunt mai complexe fiind în acelaşi timp şi combinate; nu se realizează mişcări strict de deplasare, ci şi de statică, prehensiune, lovire, împingere, căţărare, coordonare a mişcărilor de citit şi/sau vorbit.

Aparatul locomotor îndeplineşte funcţiile de mişcare ale diverselor părţi ale corpului. Este alcătuit din sistemul osteo-articular specializat pentru funcţia de susţinere şi sistemul muscular pentru funcţia de mişcare. Oasele au rol în susţinerea muşchilor şi menţin poziţia verticală a corpului. Articulaţiile permit mişcările oaselor. Ele sunt mobile, semimobile şi fixe.

Corpul omenesc este împărțit în 4 segmente:

• Cap
• Gât
• Trunchi
• Membre

 

Capul reprezintă segmentul superior şi este format din neurocraniu şi oasele feței (viscerocraniu).

Gâtul este segmentul care leagă capul de trunchi. Are o regiune posterioară sau nucală (cervix), alcătuită din elemente somatice - muschi, oase, articulații -, și alta anterioară , gâtul propriu-zis (collum), care, pe lângă elementele somatice - mușchi, fascii și osul hioid - conține și viscere - laringe, trahee, esofag, tiroida etc. Cele două regiuni se mai numesc și regiuni cervicale : posterioară și anterioară.

Trunchiul cuprinde trei regiuni:

• toracele
• abdomenul
• bazinul

Toracele este regiunea superioară a trunchiului, delimitată înapoi de coloană vertebrală, înainte de stern, lateral de cele 12 perechi de coaste şi în jos de muşchiul diafragm. Cutia toracică conţine plămânii, inima, vasele mari, traheea, bronhiile şi esofagul.

Abdomenul este regiunea de mijloc a trunchiului, conţine organele digestiei: ficat, stomac, intestin subţire şi gros, pancreasul precum şi splina şi rinichii.

Bazinul este regiunea inferioară a trunchiului, cuprinde vezica urinară, organele genitale interne. Porţiunea inferioară a bazinului este pelvisul.

Membrele sunt părţi ale corpului legate de trunchi, care se clasifica în membre superioare şi inferioare.

Membrele superioare cuprind patru segmente:

• umăr;
• braţul este partea dintre umăr şi cot;
• antebraţul reprezintă secţiunea dintre cot şi mâna;
• mâna este partea terminală a membrului superior.

Centura membrului superior (centura scapulară) formează scheletul umărului şi asigură legătura dintre oasele membrului liber şi toracele osos. Ea este constituită din două oase: clavicula şi scapula.

Membrele inferioare cuprind:

• coapsa este porţiunea dintre şold şi genunchi;
• gamba reprezintă porţiunea dintre genunchi şi picior;
• piciorul este partea terminală a membrului inferior ;
• genunchi.

 

 

SISTEMUL SCHELETIC

 

Oasele diferă în mod considerabil după forma şi rolul lor fiziologic. Sunt piese dure, solide, rezistente, care prin articulaţiile dintre ele formează scheletul, partea pasivă a aparatului locomotor. Oasele au rol în susţinerea muşchilor şi menţin poziţia verticală a corpului. Totalitatea oaselor din corp – aproximativ 200 formează scheletul corpului.

După forma lor oasele sunt clasificate în:

• oase lungi  care sunt alungite, cu rolul de a amortiza șocurile. Acestea au o parte interioara, numită diafiză și două capete numite epifiză. Regiunile intre diafize si epifize se numesc metafiză. Oasele lungi sunt mai compacte decât celellalte oase.  Ex. femur, tibie, fibulă, humerus, radius, ulna;
• oase late (predomina lăţimea şi lungimea) oase subțiri, curbate, de dimensiuni mici, exemple sunt: oasele pieptului, oasele craniului
• oase scurte care sunt mai puțin compacte, destul de subțiri, mici. Exemple de așa oase sunt: oasele carpiene și metacarpiene, vertebre;

Pe lângă aceste trei categorii de oase menţionăm oasele pneumatice, situate în jurul foselor nazale. Există şi oase, ca de exemplu rotula, care se găsesc în grosimea unui tendon.

Osul este alcatuit din 2 tipuri de țesut:

- țesut osos compact - partea de mijloc a osului lung, numita corpul osului sau diafiza;

- țesut osos sponginos - extremitățile osului lung, numite epifize.

 

Rolul şi funcţiile oaselor în organism:

• Suport pentru corp. Duritatea şi rezistenţa oaselor determina forma corpului, constituind, împreună cu articulaţiile dintre ele, suportul părţilor moi: scheletul.
• Protecţia structurilor vitale. Oasele participă la formarea unor cavităţi de protecţie pentru adăpostirea unor organe vitale: creierul în cutia craniană, măduva spinării în coloana vertebrală, inima, vasele mari şi plămânii în cutia toracică.
• Producerea celulelor roşii din sânge. Măduva roşie din epifizele oaselor lungi, din oasele late şi scurte. Este un organ hematopoetic.

Componenta minerală a oaselor constituie un depozit de substanţe fosfocalcice pe care organismul le poate mobiliza şi utiliza la nevoie. Un rol important îl au oasele în relizarea mişcărilor corpului, având rolul unor pârghii.

Cel mai lung os este femurul piciorului, de obicei de peste 50 cm, iar cel mic este „scărița” din ureche.

Scheletul omului este alcătuit din 206 de oase de diverse forme: lungi, late, scurte.

A. Scheletul capului

Scheletul osos al capului este format din 22 de oase, poartă numele de craniu impartit in doua parti - craniul cerebral sau neurocraniul şi o alta care formează craniul facial sau viscerocraniul.

Craniul cerebral sau neurocraniul este denumit așa datorită faptului că adăpostește sistemul nervos central. Este alcătuit din opt oase:  4 neperechi  (frontal, etmoid, sfenoid, occipital) si doua perechi (două oase temporale şi două oase parietale). Are o formă aproximativ ovoidă, cu axul mare îndreptat antero-posterior, căruia i se pot distinge două părţi: bolta craniului şi baza craniului.

Oasele neurocraniului sunt articulate între ele la nivelul suturilor.

Viscerocraniul sau scheletul feței este alcătuit din 14 oase, dintre care şase pereche şi două nepereche: două maxilare, două palatine, două zigomatice, două lacrimale, două nazale, două cornete nazale inferioare, vomerul şi mandibula.

Aceste oase alcătuiesc împreună un os masiv situat la partea anterioară a craniului, în care sunt adăpostite ochiul, fosele nazale, cavitatea bucală şi faringele.

Şi la nivelul viscerocraniului oasele sunt articulate prin suturi, singura articulaţie mobilă fiind articulaţia temporomandibulară.

La aceste oase, se adaugă oasele urechii interne și anume: nicovala, scărița și ciocanul.

Totul din sistemul osos al craniului face parte și osul hioid. Osul hioid (denumit și osul lingual) este un os în formă de potcoavă de cal situat în linia median anterioară a gâtului între bărbie și glanda tiroidă.

El este ancorat de mușchi din partea anterioară, posterioară și inferioară, ajutând la mișcarea limbii și la înghițire. El furnizează suport pentru mușchii podelei gurii de sus, a laringelui de jos și a epiglotei și a faringelui în spate. Este singurul os care nu este conectat la restul sistemului osos.

Astfel, sistemul osos al craniului uman este alcatuit din 29 de oase.

 

B. Scheletul trunchiului este alcătuit din coloana vertebrală, stern şi coaste.

Segmentul toracal ai coloanei vertebrale împreună cu coastele şi cu sternul formează scheletul toracelui sau cutia toracelui în care sunt adăpostite inima, vasele mari, plămânii, traheea, esofagul şi alte organe. Segmentul sacral al coloanei vertebrale împreună cu cele două oase coxale formează bazinul în care sunt adăpostite vezica urinară, uterul, o parte din intestinul subţire, precum şi ramurile principale ale aortei şi venei cave inferioare.

 1. Coloana vertebrală

Coloana vertebrală reprezintă segmentul axial al scheletului. Ea este aşezată pe linia mediană şi posterioară a trunchiului, întinzându-se de la scheletul craniului, cu care se articulează, până la bazin. Coloana vertebrală este alcătuită, pe de o parte, din piese osoase numite vertebre, iar pe de alta, din piese fibrocartilaginoase, numite discuri intervertebrale.

Este alcătuită din 33–34 de vertebre:

• 7 vertebre cervicale;
• 12 vertebre dorsale (toracale);
• 5 vertebre lombare;
• 5 vertebre sacrale sudate între ele (sacrul);
• şi 4–5 vertebre coccigiene sudate între ele.

Coloana are patru curburi fziologice: cervicala, toracala, lombara şi sacrala.

Fiecare vertebra este formată dintr-un:

• corp vertebral, în partea ventrală;
• arc vertebral, în partea dorsală.

Prin suprapunerea vertebrelor se formează un canal în care se găseşte măduva spinării ce reprezintă un grup de nervi care transportă mesaje dinspre şi spre creier.

Vertebrele coloanei sunt aşezate una peste cealaltă şi sunt legate împreună de muşchi, tendoane, discuri şi ligamente. Acestea asigura o excelentă protecţie pentru măduva spinării. În plus, faţă de funcţia de protecţie a măduvei spinării, coloana vertebrală este şi principala structura de suport pentru întregul corp.

 

2. Sternul

Reprezinta un os lat pe linia mediană anterior toracelui. Format din trei părţi: manubriul sternal, corpul sternului şi apendicele xifoid.

3. Coastele

Sunt oase late, foarte alungite, de forma unor arcuri situate între coloana vertebrală şi stern. Ele sunt în număr de 12 perechi şi se subîmpart în trei categorii: adevărate, false şi flotante.

Așadar, avem 12 perechi din care primele 10 se unesc cu sternul (7 în mod direct şi 3 false - între ele apoi cu sternul). Ultimele două perechi nu ajung la stern, nu au cartilaj şi se numesc coaste flotante, ele terminându-se liber în peretele abdomenului.

C. Scheletul membrelor cuprinde scheletul membrului superior și scheletul membrului inferior.

1. Scheletul membrului superior

Oasele care alcătuiesc scheletul membrului superior sunt descrise ca oase ale centurii scapulare şi oasele extremităţii libere a membrului superior. Centura scapulară este alcătuită din claviculă şi omoplat.

Scheletul extremităţii libere a membrului superior se subîmparte, la rândul lui, în scheletul braţului, reprezentat de humerus, scheletul antebraţului, alcătuit din radius şi ulna sau cubitus, şi scheletul mâinii, format din oasele carpiene, metacarpiene şi falange.

Clavicula este un os lung, pereche, aşezat în partea anterioară şi superioară a cutiei toracice, între stern şi omoplat. Ea are forma literei S şi este formată dintr-un corp şi două extremităţi: extremitatea sternală, care se articulează cu sternul, şi extremitatea acromială, care se articulează cu acromionul omoplatului.

Scapula sau omoplatul este un os lat, pereche, aşezat în partea posterioară a cutiei toracice. Are o formă triunghiulară, cu baza în sus. Scapula prezintă două feţe (anterioară şi posterioară), trei margini (vertebrală, axilară şi superioară) şi trei unghiuri (superior, inferior şi lateral).

Oasele extremităţii libere a membrului superior sunt: humerusul, care formează scheletul braţului, ulna şi radiusul, care alcătuiesc scheletul antebraţului, oasele carpiene (8), metacarpiene (5) şi falangele (5). În alte clasificări se spune ca există 14 falange, luându-se în considerare segmentele componente ale fiecărui deget, cu excepţia celui mare (haluce). Astfel, avem câte trei falange: proximală, mijlocie şi distală.

    

2. Scheletul membrelui inferior

Este format din doua părți: centura pelviana și membrul inferior propriu-zis. Centura pelviană este formată din două oase coxale, care împreună cu osul sacral şi cu coccisul formează bazinul.

Membrele inferioare se leagă de coloana vertebrală prin centura pelviană, formată din cele doua oase coxale. Se articulează între ele anterior pe linia mediană, la nivelul simfizei pubiene. Posterior se articulează cu osul sacru, formând bazinul (pelvisul), care la femei este mai larg. Osul coxal provine din sudarea a trei oase: ilion, ischion și pubis. Aceasta sudare se datorează adaptării la poziția bipedă, memebrele inferioare fiind diferențiate în vederea funcției de preluare a greutății corpului și de deplasare în spatiu.

Oasele extremităţii libere a membrului inferior sunt: femurul, care formează scheletul coapsei; tibia şi fibula, care alcătuiesc scheletul gambei; oasele tarsiene (7), metatarsiene (5) şi falangele (5), care alcătuiesc scheletul piciorului. Tot în alcătuirea scheletului extremităţii libere a membrelor inferioare mai intră şi rotula sau patela, un os situat în tendonul muşchiului cvadriceps femural.

Membrele inferioare se leagă de trunchi prin centura pelviană şi osul sacru.

    

      

       

 

 

3.2  ARTICULAȚIILE

 

Articulațiile sunt zone de joncțiune formate din totalitatea elementelor care participă la unirea a două sau mai multor oase adiacente sau la distanță. Prin intermediul lor se permite mișcarea fără frecarea suprafețelor osoase, distribuția fortțlor și amortizarea presiunilor aplicate la acest nivel.

După modul de dezvoltare embriologică, formaţiunile de legătură, forma extremităţilor osoase ce vin în contact precum şi după gradul de mobilitate, articulaţiile se clasifică în:

1. Articulaţii fixe, fibroase, sinartroze → lipsite de mobilitate sau cu mobilitate foarte redusă. Ele nu au cavitate articulară. Oasele care se articulează sunt unite prin țesut fibros, cartilaginos sau osos, de unde și clasificarea lor în:

- sindesmoze → legatura dintre oase se face prin țesut conjunctiv fibros. Majoritatea se găsesc la nivelul bolții craniene unde se numesc suturi. Acestea asigură un anumit grad de elasticitate a craniului și-i măresc rezistența. În traumatismele capului nu se produce desfacerea suturilor ci mai degrabă fractura oaselor. (de ex. sutura coronara  sau  fronto-parietala);

- sincondroze → legatura dintre oase se face prin țesut cartilaginos, de obicei hialin. Majoritatea se găsesc în baza craniului. Un alt exemplu îl reprezintă simfiza pubiană care realizează legătura dintre oasele coxale;

- sinostoze → legatura dintre oase se face prin țesut osos. Ele se găsesc în craniul persoanelor în vârstă și se formează prin osificarea sindesmozelor și sincondrozelor. Se mai întâlnesc și în cazul osificarii suturilor sau a pieselor ce alcătuiesc sternul.

2. Articulaţii semimobile, cartilaginoase, amfiartrozele → sunt articulații cu mobilitate redusă. Între oasele care se articulează se interpune o formațiune fibrocartilaginoasa, ex. discurile intervertebrale care se interpun între două vertebre sau articulațiile dintre tarsiene și metatarsiene.

Tipuri de articulaţii cartilaginoase:

- simfizele sunt articulaţii care prezintă un fibrocartilaj intraarticular compact iar, la exterior articulaţia prezintă ligamente periferice; de ex: simfiza pubiană;

- sincondrozele sunt articulaţii în care legătura se realizează prin intermediul cartilajului hialin sau fibros: de ex. cartilajul articular dintre diafiză şi epifiză.

3. Articulaţiile mobile, sinoviale, diartrozele → articulațiile cu cel mai mare grad de mobilitate și se găsesc mai ales la nivelul membrelor. Elementele unei diartroze sunt: cartilajele articulare ale oaselor implicate în articulaţie, capsula articulară, ligamentele articulare, membrana sinovială şi lichidul sinovial.

Prin mișcări forțate, în articulații se pot produce entorse, caracterizate prin întinderi sau ruperi de ligament. În cazul în care capsula se rupe și osul iese din articulație se produc luxații.

În articulații, capetele osoase care se întâlnesc, se deplasează unul față de celălalt, iar uneori chiar se ating și se freaca între ele. Pentru a nu se uza, capetele osoase sunt acoperite de un strat neted, lucios, numit cartilaj. Pe lângă acesta, articulația este înconjurată de un sac, care produce lichidul articular vâscos (lichid sinovial). Acest lichid sinovial siropos, are rolul de a lubrifia articulația, la fel ca vaselina sau uleiul în mașinării. Cartilajul și lichidul articular previn tocirea și uzura.

Fiecare articulație mobilă este ținută de ligamente elastice prinse pe capetele osoase care formează articulația. Aceste ligamente protejează articulația de deplasările oaselor care depășesc limita obișnuită și care ar forța prea mult articulația, respectiv de luxații.

Ligamentele

Corzi alcătuite din colagen, dar care au rolul de a lega oasele între ele, asigurând "tăria" încheieturilor. Ligamentele sunt tot structuri de legătură, care leagă oasele unul de altul şi menţin articulaţiile.

Ligamentele se atașează de oase. Ele se unesc cu fibrele care penetrează învelișul extern al osului (periostul). Periostul are o vasculazație și o inervație care îi permit să hrănească osul, cât și să furnizeze suprafața de fixare pentru ligamente și mușchi. Ligamentele și periostul se află într-o interacțiune atât de perfectă încât periostul este frecvent afectat în urma unei leziuni a ligamentului.

 

Tendonul

Tendoanele sunt asemenea unor corzi care au rolul de a lega muşchii de oase. Fibrele ce formează tendoanele sunt alcătuite dintr-o substanţă asemănătoare întrucâtva cauciucului numită colagen (proteină care se găseşte în ţesutul conjunctiv, osos şi cartilaginos şi care prin fierbere se transformă în gelatină). La o extremitate, ele se formează din corpul muşchiului iar la cealaltă extremitate se fixează de os, unele dintre fibre fiind încastrate chiar în structură osoasă.

Orice mişcare a corpului, de la simpla plimbare până la ridicarea greutăţilor are loc deoarece contracţia muşchilor are ca urmare o tracţiune pe tendoane, care vor produce deplasarea oaselor.

 

 

3.3. SISTEMUL MUSCULAR

 

Muşchii sunt organele active ale mişcării şi constituie aproape jumătate din greutatea corpului uman.

Sistemul muscular este alcătuit din totalitatea muşchilor din organismul nostru. Muşchii sunt organe foarte variabile ca mărime şi aspect exterior. Există mai multe criterii de clasificare a muşchilor.

Muşchii efectuează mişcările. Ei sunt inseraţi pe oase şi produc mişcarea lor prin contracţii.

După structura lor, muşchii sunt de trei tipuri: muşchii scheletici care se inseră pe oase, muşchii viscerali (ai organelor interne) şi muşchiul cardiac.

Fibrele musculare sunt de trei feluri:

• Fibre musculare striate - intră în alcătuirea muşchilor scheletici şi au contracţii voluntare.
• Fibre musculare netede - intră în alcătuirea organelor interne şi a vaselor de sânge, iar contracţiile lor sunt involuntare.
• Fibre musculare striate de tip cardiac - formează muşchiul inimii (miocardul).

Muşchii scheletici sau striati (somatici) fixaţi pe oase care dau contracţii şi care servesc pentru mişcările corpului. Aceştia sunt grupaţi în perechi antagoniste: unul se contractă, altul se relaxaza.

Mușchii scheletici reprezintă 40% din greutatea corpului .

Muşchii scheletici se inseră pe oase, ligamente sau tegument prin intermediul tendoanelor.

Muşchii scheletici lucrează coordonat alcătuind grupe funcţionale. Muşchii care se contractă împreună pentru a realiza o anumită mişcare se numesc muşchi sinergici, iar cei care au efecte opuse se numesc muşchi antagonişti.

Diafragmul separă cutia toracică de abdomen şi ajuta în procesul respiraţiei.

Muşchii viscerali sau muşchii netezi, sunt muşchii organelor interne. Sunt responsabili pentru funcţiile automate ale corpului, cum ar fi propulasarea hranei prin sistemul digestiv.

Muşchii netezi formează tunicile musculare din pereţii tubului digestiv, căilor urinare şi căilor genitale.

Ţesut muscular neted se găseşte, de asemenea, la nivelul tegumentului, unde formează muşchii erectori ai firelor de păr, la  nivelul globului ocular, unde constituie musculatura intrinsecă a acestuia şi în pereţii vaselor de sânge. Controlul musculaturii netede este involuntar, realizat de sistemul nervos vegetativ.

Pe lângă aceste două categorii exista o categorie specială şi anume miocardul, muşchi striat de tip cardiac.

Ţesutul striat de tip cardiac se găseşte la nivelul peretelui inimii, unde formează miocardul. Este dotat cu capacitatea de automatism, generându-şi propriile contracţii şi continuând să se contracte chiar dacă inima este scoasă în afara organismului.

Muschiul este alcatuit din:

- corpul propriu-zis;

- 2 capete (tendoane) - unul se inseră pe osul fix și se numește originea muschiului iar celalalt se prinde de osul mobil și se numește inserția mușchiului.

PIELEA

Pielea este un imens câmp receptor datorită numeroaselor şi variatelor terminaţii nervoase, care informează centrii nervoşi superiori asupra proprietăţii obiectelor şi fenomenelor cu care organismul vine în contact. Este cel mai mare organ al corpului uman.

Pielea acoperă toate părţile corpului şi are trei funcţii principale:

• protecţie împotriva agenţilor agresionali externi;
• reglarea temperaturii;
• recepţia informaţiilor despre mediul înconjurător.

Pielea protejează corpul de mediul înconjurător. Deoarece pielea este formată dintr-un strat intact de celule care se comportă ca o barieră pentru multe din substanţele străine, ea împiedica pătrunderea în corp a acestora. Pielea este o barieră eficientă pentru bacterii şi viruşi atâta timp cât este intactă.

Pielea reglează temperatura internă a corpului. Dacă corpul se supraâncalzeste, vasele subţiri de sânge din piele se dilata aducând la suprafaţa pielii o mai mare cantitate de căldură din corp, de unde se transfera spre exterior. Un alt mod de răcire se realizează prin evaporarea transpiraţiei produse de piele.

Dacă corpul se răceşte, vasele de sânge din apropierea suprafeţei pielii se contractă, transferând mai multă căldură spre interiorul corpului său spre anumite părţi ale lui.

Pielea recepţionează informaţii despre mediul înconjurător. Pielea poate percepe atingerea, presiunea şi durerea. Ea poate percepe cantitatea de căldura sau frig.