SITUAȚII SPECIALE

  

1. ÎNECUL

 

Mai mult de 30 de termeni au fost utilizaţi pentru a descrie procesele şi evoluţia asociate cu incidentele de imersie şi submersie. The International Liaison Commitee on Resusciattion (ILCOR) defineşte înecul ca “procesul care are ca rezultat disfuncţia respiratorie primară secundară imersiei/submersiei într-un mediu lichid. Această definiţie implică faptul că la nivelul căilor aeriene superioare ale victimei există o interfaţă aer/lichid care împiedică ventilaţia. Victima poate supravieţui sau poate deceda în urma acestui proces, însă independent de rezultat, victima a fost implicată într-un incident prin înec”.

Imersia înseamnă că victima este acoperită de apă sau oricare alt fluid. Pentru ca înecul să se producă este necesar ca cel puţin faţa şi căile aeriene să fie imersate. Submersia implică faptul că întregul corp, inclusiv căile aeriene, se află sub nivelul suprafeţei apei sau a altui lichid.

Fiziopatologie

După submersie, iniţial victima este în apnee voluntară înainte de a se dezvolta laringospasmul. Frecvent, în acest timp, victima înghite cantităţi mari de apă. Pe măsură ce apneea voluntară/laringospasmul continuă, se dezvoltă hipoxia şi hipercarbia (creșterea presiunii parțiale a dioxidului de carbon (PaCO2) în sânge)

Într-un final, aceste reflexe sunt depăşite şi victima aspiră apă în plămâni ducând la agravarea hipoxemiei. În absenţa salvării şi a restabilirii ventilaţiei, victima va deveni bradicardică înainte de a instala stopul cardiac. Caracteristica cheie de notat în fiziopatologia înecului este aceea că stopul cardiac se produce ca o consecinţă a hipoxiei iar corecţia hipoxemiei este critică pentru a obţine restabilirea circulaţiei spontane.

Tratament

Orice pacient înecat este suspicionat de existenţa leziunii de coloană cervicală, victima se păstrează în poziţie orizontală, fără a începe manevrele de resuscitare înaintea scoaterii victimei din apă. Indiferent cărui fapt se datorează înecul, din punct de vedere fiziologic întâi se instalează stopul respirator apoi apare stopul cardiac. Acest lucru apare ca urmare a închiderii cailor aeriene (spasm laringian) ceea ce duce la stop respirator şi ca urmare a hipoxiei se instalează stopul cardiac.

Tratamentul unei victime prin înec presupune patru etape distincte aflate însă în interrelaţie. Acestea cuprind:

- salvarea din apă;

- suportul vital de bază;

- suportul vital avansat;

- îngrijirea postresuscitare.

Dacă victima apneică şi cu puls central absent este scoasă din apă cât mai rapid cu putinţă (chiar dacă nu este disponibilă o targă rigidă) se încearcă limitarea flexiei şi extensiei gâtului.

Ventilaţiile salvatoare

Primul şi cel mai important tratament al victimei înecate este reducerea hipoxemiei. Iniţierea promptă a ventilaţiilor salvatoare sau a ventilaţiei cu presiune pozitivă creşte supravieţuirea. Dacă este posibil suplimentează ventilaţiile salvatoare cu oxigen. Administrează cinci ventilaţii iniţiale cât mai rapid posibil.

Daca nu își recapată respirația spontana după cele 5 insuflații, se continuă până la 1 minut de insuflații (12-18 ventilații), apoi se începe RCP.

Compresiile toracice

Victima trebuie aşezată pe o suprafaţă fermă înainte de iniţierea compresiilor toracice având în vedere că acestea sunt ineficiente în apă. Se va confirma că victima este inconştientă şi că nu respiră normal apoi se efectuează 30 de compresii toracice. Se va continua RCP cu un raport de 30 de compresii la 2 ventilaţii. Cele mai multe victime ale înecului au instalat stopul cardiac secundar hipoxiei. La aceşti pacienţi efectuarea doar a compresiilor toracice este puţin probabil să fie eficientă şi ar trebui evitată.

Odată ce RCP este în desfăşurare, dacă un defibrilator extern automat (DEA)  este disponibil, se va usca toracele victimei, se vor ataşa padelele şi se va porni DEA. Şocurile se administrează conform indicaţiilor DEA.

Regurgitarea în timpul resuscitării

Deşi ventilaţiile salvatoare sunt dificil de efectuat corect la o victimă înecată din cauza necesităţii de presiuni mari de inflaţie şi a prezenţei fluidului la nivelul căilor aeriene, trebuie făcut tot efortul pentru a continua ventilaţia până la iniţierea suportului vital avansat. Regurgitarea conţinutului gastric şi înghiţirea/inhalarea apei este frecventă în timpul resuscitării la înecat. Dacă aceasta împiedică complet ventilaţia, se întoarce victima în decubit lateral şi se îndepărtează materialul regurgitat utilizând aspiraţia directă dacă este posibil. Este necesară prudenţă dacă se suspectează leziune spinală dar aceasta nu trebuie să împiedice sau să întârzie intervenţii salvatoare de viaţă cum ar fi deschiderea căii aeriene, ventilaţiile şi compresiile toracice.

 

2. INTOXICAŢII

 

Intoxicația constă în starea patologică determinată de acțiunea unei substanțe toxice ce a pătruns în organism și de reacția organismului la prezența toxicului.

Prin substanță "toxică" se înțelege orice substanță care, pătrunsă în organism pe diverse căi, provoacă tulburări funcționale și/sau alterări structurale, având că rezultat o stare patologică. Intoxicațiile pot fi voluntare-în cazul tentativelor de suicid sau involuntare-accidentale.

Toxicitatea unei substanțe reprezintă proprietatea unei substanțe chimice de a produce modificări patologice în organism și de a declanșa reacții patologice din partea organismului depinde de mai mulți factori:
-  proprietățile fizice și chimice ale substanței;
-  concentrația substanței;
-  viteză de răspândire în organism;
-  calea de pătrundere în organism a toxicului;
-  timpul de acțiune al toxicului;
-  vârstă intoxicatului (vârstnicii sunt mai sensibili);
-  greutatea;
- starea de sănătate, respectiv afecțiunile hepatice, renale și alte condiții patologice cresc toxicitatea unei substanțe;
- toleranță individuală.

 

Agentul toxic poate pătrunde în corp prin 4 căi principale :

Ingestia → pătrunde oral şi este absorbit de sistemul digestiv (medicamente, ciuperci);

Inhalarea → substanţa este absorbită la nivelul mucoasei din sistemul respirator (CO2, fum);

Injectarea → muşcătura de insectă, şarpe sau o seringă;

Absorbţia → agentul toxic pătrunde prin pielea intactă şi se răspândeşte prin sistemul circulator.

 

Se evită ventilaţia gură-la-gură în prezenţa unor substanţe chimice cum ar fi cianurile, hidrogenul sulfurat, corozivi sau organofosforate.

Încearcă să identifici toxicul/toxicele. Rudele, prietenii, membrii echipajelor de ambulanţă pot oferi informaţii utile. Examinarea pacientului ar putea dezvălui indicii diagnostice cum ar fi mirosuri, urme de înţepături, modificări ale aspectului pupilelor şi semne de coroziune la nivelul cavităţii bucale.

 

1. Intoxicaţia prin ingestie

Un agent toxic ingerat este administrat pe cale orală. Mai mult de 80 procente din numărul de cazuri de intoxicație sunt cauzate de ingestie. Deseori sunt arsuri chimice, mirosuri sau pete în jurul gurii. Pacientul ar putea prezența greață, vomă, dureri evaluați în ansamblu situația pentru a determina dacă este sigur să intrați. Fiți atenți la mirosuri. căutați ambalaje în apropierea pacientului. Dacă sunteți de părere că scenă este nesigură, stați la o distanță minimă de siguranță și apelați la servicii specializate de asistență. abdominale sau diaree. Simptome intârziate pot fi respirații ineficiente sau anormale, pierderea conștienței sau crize convulsive.

A. Intoxicaţiile cu medicamente

Apar în două circumstanţe: accidental mai ales la vârstele extreme şi voluntar cel mai frecvent fiind intoxicaţii polimedicamentoase.

Semne generale prezentate: agitaţie sau somnolenţa, tulbari de conştientă, poate exista o halena specifică, dureri abdominale, vărsături, diaree.

Conduita de urmat → protocolul de evaluare cu ABC. Totdeauna se caută cutiile cu medicamente, flacoane sau folii din jurul pacientului şi se transportă cu pacientul. Dacă pacientul este conştient se poate tenta vărsătura. Sunt 3 metode de tratament:

• diluţia agentului toxic → prin administrarea de cantităţi mari de apă;
• administrarea de cărbune activat → cărbunele activat este o pudră fină ce este amestecată cu apă pentru o înghiţire mai uşoară. Acţionează prin fixarea agentului toxic şi previne absorbţia acestui în sistemul digestiv. Doza pentru adult este de 25-50 g iar la copil de 12-25 g. Cărbunele activat absoarbe cele mai multe droguri. Beneficiile scad odată cu trecerea timpului de la ingestie. Nu există dovezi că tratamentul cu cărbune activat îmbunătăţeşte prognosticul clinic. Ia în considerare administrarea unei doze unice de cărbune activat la pacienţii care au ingerat o cantitate potenţial toxică de otravă (despre care se ştie că este absorbită de cărbunele activat) cu maximum 1 oră înainte.  Se administrează doar la pacieniţi cu cale aeriană protejată sau intactă.
• voma → poate fi indusă dacă intoxicaţia a avut loc la mai puţin de 1 oră şi dacă este deplin conştient. NU  se induce voma dacă pacientul a ingerat o substanţă corozivă, un acid puternic (produs pentru curăţire, baterii). Pentru inducerea vomei se foloseşte sirop de ippeca. Se administrează 2 linguri la adult după are se bea multă apă călduţă.

B. Intoxicaţia cu ciuperci

Apare cel mai frecvent în mod accidental.

Manifestări clinice: colici abdominale, greţuri, vărsături, stare generală alterată.

Conduita de urmat:

Prezentare cât mai rapid la medic. Cu cât se întârzie începerea tratamentului adecvat situaţiei, cu atât urmările pot fi mai grave. Se tentează provocarea de vărsături, se administrează substanţe purgative (sare amară).

 

2. Intoxicaţia prin inhalare

A. Intoxicaţiile cu CO2 (bioxidul sau dioxidul de de carbon)

Este un gaz incolor şi inodor, NU arde şi NU întreţine focul. Gazul e mai greu decât aerul, de aceea se lasa jos, la suprafaţa solului, unde se formează în concentraţii mari. În atmosferă, apare, în special, în urma arderii compuşilor organici şi a respiraţiei fiinţelor vii ori a vegetaţiei şi în gazele pe care le elimină vulcanii.

Omul se intoxică cu bioxid de carbon, respirând acest gaz în locurile unde el se degaja şi se acumulează: pivinite, butii, silozuri de cereale, depozite de fructe, guri de canale şi fântâni vechi, peşteri, prin crăpăturile sobelor şi coşurilor, ies din sobele fără uşiţă şi cu tiraj necorespunzător.

Manifestări clinice:

• astenie;
• cefalee;
• grețuri sau vărsături;
• pierderea conștienței;
• aspect vișiniu al pielii.

Se extrage cat mai repede pacientul din zona cu pricina sau se aeriseste incaparea si se administreaza oxigen cat mai repede.

 

B. Intoxicaţia cu fum

Deseori integrate într-un tablou asociat cu arsuri şi traumatisme, intoxicaţia cu fum de incendiu este cauza cea mai frecvenţa de mortalitate şi morbiditate a victimelor de incendiu.

Manifestări clinice: cefalee, agitaţie, tulburări de conştientă, depozite de funingine la nivelul orificiilor nazale, a gurii şi a faringelui, tuse, dispnee, voce răguşită.

Conduita de urmat:

Transportul cât mai urgent la spital cu administrare de oxigen precoce, în concentraţii crescute. Pacienţii inconştienţi se transporta în poziţia laterală de siguranţă.

C. Intoxicatia cu monoxid de carbon (CO)

Este un gaz asfixiant, toxic, incolor şi inodor care ia naştere printr-o ardere incompletă a substanţelor de conţin carbon. Acest gaz invizibil, otrăvitor, provine din arderea unor gaze precum gazul natural, motorina, petrolul sau a lemnelor (de exemplu în sistemul de încălzire casnic, în motoarele maşinilor, în sistemele de gătit sau focuri). Monoxidul de carbon, sau CO, este un gaz obținut din arderea diferitelor substanțe: lemn, gaze, cărbune. După ce este inhalat în plămâni, monoxidul de carbon trece în sânge pentru a se fixa pe hemoglobina globulelor roșii, în detrimentul oxigenului, pe care îl va înlocui.

Afinitatea monoxidului pentru hemoglobina este de 230 de ori mai mare decat afinitatea oxigenului! Mai pe ințelesul tuturor, chiar și o cantitate mică de CO în aerul ambiant poate provoca asfixierea.

Surse uzuale de monoxid de carbon pot include:

• surse uzuale de încălzire (cum ar fi cele pe bază de gaz, lemne sau sobe pe cărbune);
• gaze de maşină (gaze de eşapament);
• gazele emise de aparatura casnică;
• fumul de la o maşină în flăcări sau de la o clădire.

Semne şi simptome: cefalee, ameţeli şi greţuri, vărsături, tulburări de vedere, dezorientare şi obnubilare (tulburare de conştientă în care funcţiile psihice sunt încetinite, pragul percepţiei este crescut, ducând la ingreunarea percepţiilor şi în general a contactului şi posibilităţilor de orientare în mediul ambiant, neurmata de amnezie).

Formele ușoare ale intoxicației cu CO prezintă semne și simptome asemănătoare răcelii sau gripei. Dacă gasiți mai mulți pacienți ce prezintă toate aceste simptome (mai ales iarna) suspectați o intoxicatie cu CO și scoateți-i afară din clădire sau vehicul.

3. Intoxicaţia prin injectare

Sunt două cauze majore: muşcăturile sau înţepăturile ale animalelor și injectile cu substanţe toxice.

Două cauze majore de intoxicare prin injectare sunt mușcăturile sau înțepăturile cauzate de animale și injecțiile cu substanțe toxice. Acest paragraf tratează mușcăturile și înțepăturile.

Dacă unei persoane i-a fost administrată o cantitate mare de agent toxic (de exemplu înțepături multiple de albine) sau o persoană este sensibilă în mod special la acea substanță (are o reacție anafilactică), respectivul ar putea leșina sau deveni inconștient.

Tratamentul pentru mușcături sau întepături de insecte

O persoană ce a fost mușcată sau înțepată de o insectă trebuie să stea liniștită și nemișcată.

Aceasta va ajută la încetinirea împrăștierii otrăvii în organism. Pungi de gheață ar putea ajută la reducerea inflamației locale sau durerii. Solicitare de sprijin medical, monitorizarea și evaluarea permanentă a funcțiilor vitale. Organizarea transportului la cea mai apropiată unitate spitalicească.

Există persoane care sunt foarte sensibile la înțepături, mușcături și mulți pot dezvolta șoc anafilactic. În șocul anafilactic tensiunea arterială scade, este afectată respirația și se poate ajunge la stop cardio-respirator.

Șocul anafilactic reprezintă o formă de șoc cauzată de o reacție alergică la alimente, medicamente, înțepături de insecte sau orice substanța straină organismului.

Semnele și simptomele șocului anafilactic:

• mâncarimi generalizate pe tot corpul;
• urticarie, umflături pe corp;
• stare de slăbiciune;
• inconștiență;
• puls rapid și slab;
• respirații rapide și superficiale;
• imposibilitatea de a respira (edem al căilor aeriene superioare).

A. Muşcătura de şarpe

O persoană ce a fost mușcată sau înţepată de o insectă trebuie să stea liniştită şi nemişcată. Aceasta va ajuta la încetinirea împrăştierii otrăvii în organism. Pungi de gheaţă ar putea ajuta la reducerea inflamaţiei locale sau durerii.

Semnele și simptomele mușcăturii de șarpe:

• durere la locul mușcăturii;
• mărire de volum și sensibilitate crescută a regiunii care a fost mușcată;
• leșin;
• transpirații;
• greață, vărsături;
• hipotensiune, tahicardie;
• șoc.

Solicitare de sprijin medical, monitorizarea şi evaluarea permanentă a funcţiilor vitale. Organizarea transportului la cea mai apropiată unitate spitalicească. Există persoane care sunt foarte sensibile la înţepături, muşcături şi mulţi pot dezvolta şoc anafilactic. În şocul anafilactic tensiunea arterială scade, este afectată respiraţia şi se poate ajunge la stop cardio-respirator. Şocul anafilactic reprezintă o formă de şoc cauzată de o reacţie alergică la alimente, medicamente, înţepături de insecte sau orice substanţă străină organismului.

Tratamentul mușcăturii de șarpe

Este în principiu asemanator cu cel al șocului.

• Linișțiți pacientul și făceți-l să stea calm, relaxat. Spălați zona cu apă și săpun;
• Dezinfecția locală a plăgii;
• Puteți aplică un garou, dar nu foarte strâns, astfel incât să puteți să va strecurați un deget sub el;
• Membrul afectat se ține în poziție procliva (mai jos decât restul corpului);
• Pungi de gheață, răcirea zonei mușcate;
• Oxigenoteapie pe mască;
• Solicitați ajutor medical;
• Supravegheați pacientul din punct de vedere al funcțiilor vitale;
• Transportați pacientul la cea mai apropiată unitate spitalicească.

Nu este recomandată efectuarea inciziei (tăierea în locul mușcăturii) pentru a încerca eliminarea veninului pentru că, dimpotrivă, acest lucru poate favoriza, accelera timpul de pătrundere a veninului în organism.

B. Intoxicația cu droguri

DROG - substanţă psihoactivă care poate modifica temporar starea psihică a unei persoane. Consumul îndelungat al acestor substanţe afectează progresiv viaţa socială, sănătatea, starea materială.

Clasificarea drogurilor:

- Stimulante → amfetaminele, cocaina.

- Deprimante SNC (sistem nervos central) → opiacee (opiu, morfina, codeina) heroina, barbiturice (fenobarbital, tiopental) canabis, marijuana, hașiș.

- Halucinogene  →  etnobotanice, LSD, Ketamină.

Aceste substanţe  se pot consuma în diferite moduri:

- ardere (joint, pipă) → canabis;

- infuzie, fierbere, decoct, inhalare, aromatizare → aurolac, ulei de Canabis;

- pe cale orală: ecstasy, amfetamină, metamfetamină;

- pe cale venoasă sub formă de injecţii → opiacee, medicaţie hipnotică, anxiolitice sau anestezice.

În funcţie de substanţa consumată şi cantitate pot apărea următoarele semne şi simptome:

La nivelul SNC:

• dispariţia anxietăţii;
• euforie;
• agitaţie;
• confuzie;
• delir;
• paranoia;
• convulsii;
• rigiditate musculară;
• coma.

La nivelul aparatului cardiovascular şi respirator:

• tahicardie/bradicardie;
• aritmii;
• hipotensiune;
• hipoxie;
• apnee;
• SCR.

La nivel psihic:

• râs fără motiv;
• imposibilitatea de a se concentra;
• iluzii senzoriale;
• distorsiuni spaţio-temporale;
• viziuni autoscopice (iluzia de ieşire din corp) senzaţia de moarte iminentă.

Alte semne şi simptome:

• pupile dilatate;
• ochii roşii, injectaţi;
• greaţă, vărsături.

Consumatorul poate prezenta:

• arsuri în jurul buzelor;
• praf în jurul narinelor;
• urme de injecţii.

Conduita de urmat

• siguranţa salvatorului - anumite persoane au halucinaţii foarte grave şi pot deveni extrem de periculoase atât pentru ele cât şi pentru cei din jur;
• evaluarea pacientului urmând secvenţa ABCDE, leziuni asociate;
• monitorizarea funcţiilor vitale;
• reevaluare periodică;
• transport la spital.

Daca suspectăm pacientul de consum de droguri se vor ridica ambalajele existente la locul producerii incidentului!  Acestea pot furniza informaţii despre substanţa consumată.

4. Intoxicaţii prin absorbţii

Aceste tipuri de intoxicatii apar când substanța toxică ajunge în organism prin piele. Substantele toxice care pot determina asemenea intoxicații sunt cel mai frecvent insecticidele și unele substanșe industriale.

Semnele și simptomele intoxicației prin absorbție

• urme de lichid sau praf pe piele
• piele inflamată roșie
• arsuri chimice
• urticarie
• mâncarimi
• greață și vărsături
• amețeli
• șoc

Tratamentul intoxicațiilor prin absorbție

În primul rând trebuie îndepărtată substanță cu care a venit în contact victima, astfel persoană trebuie scoasă din acel mediu, hainele îndepărtate, apoi periați substanță uscată de pe corp. Atenție, în nici un caz să nu spălați. În contact cu apă substanță poate determina reacții caustice.

Abia după ce ați îndepărtat prin periere substanță de pe corp, spălați pacientul timp îndelungat, cel puțin 20 minute. Dacă pacientul prezintă simptome de șoc întindeți-l pe jos și ridicați picioarele și administrați-i oxigen. Chemați urgent un echipaj specializat.

 

Intoxicaţia cu alcool etilic

Alcoolul este cel mai folosit drog. Intoxicația cu alcool apare la orice vârsta și are implicații numeroase în mortalitatea de orice cauză: crime, sinucideri, accidente rutiere etc. Deoarece simptomele intoxicației cu alcool se pot confunda cu cele ale unei afecțiuni foarte grave, trebuie sa fiți foarte atenți în examinarea acestor pacienți. Afecțiunile care se confundă ușor cu abuzul de alcool sunt: hipoglicemia, coma diabetică, traumatismele cerebrale, șocul traumatic și alte intoxicații.

Impregnarea masivă şi brutală a organismului cu alcool etilic depăşind capacitatea de metabolizare a ficatului. Semn caracteristic: halena etanolică (emanarea mirosului de alcool).

Semne și simptome generale ale intoxicației cu alcool etilic:

• alterarea stării de conștientă pâna la inconștiență;
• tulburări de comportament de la agitație la delir;
• scăderea atenției, a timpului de reacție;
• tulburări de vorbire;
• tulburări de echilibru;
• vărsături;
• tulburări respiratorii prin scăderea amplitudinii și a frecvenței respiratorii;
• tahicardie.

Semne clinice:

Stadiul de excitaţie 1-2 gr. %ₒ :

- euforie, dezinhibare;

- tulburări de vorbire, tulburări de echilibru, de mers, de văz.

Stadiul de hipnoză 2-2,5 gr. %ₒ :

- somnolenţă, tahicardie, analgezie parţială.

Stadiul de narcoză 2,5-4 gr. %ₒ :

- hipotensiune, hipoglicemie, comă.

Stadiul de asfixie peste 4 gr. %ₒ :

- insuficienţă respiratorie, şoc, hipotermie, comă.

Conduita de urmat:

• siguranţa salvatorului;
• evaluarea pacientului urmând secvenţa ABCDE;
• evaluarea funcţiilor vitale, leziuni asociate;
• determinarea glicemiei;
• administrare de O2;
• protecţie împotriva hipotermiei;
• reevaluare periodică.

O altă urgență medicală o reprezintă sevrajul alcoolic. Dacă o persoană este dependentă de alcool și apoi este privată brusc de acest drog, apar simptomele sevrajului care pot evolua pâna la o stare foarte gravă care se numește ”delirium tremens”.

Aceste simptome sunt: agitație psiho-motorie, tremuraturi, confuzie, halucinații, afectare digestivă, durere toracică, febr[. Simptomatologia apare după 3-4 sau chiar 7 zile de la stoparea bruscă a alcoolului. Pacientul necesită îngrijiri de specialitate, de aceea transportați-l rapid la spital.

DE REŢINUT!

Intoxicaţia etanolică poate masca afecţiuni concomitente (hipoglicemie, intoxicaţii medicamentoase, traumatisme). Alcoolemia de la 2,5 g‰ poate avea potenţial letal.

 

3. ELECTROCUTAREA

 

Leziunea prin electrocutare este relativ rară dar de obicei multisistemică, cu efecte potențial devastatoare, cu morbiditate şi mortalitate înaltă.

Factorii care influenţează severitatea leziunilor prin electrocutare includ tipul curentului electric, alternativ (AC) sau continuu (DC), voltajul, nivelul energiei eliberate, rezistenţa electrică, traseul curentului prin pacient şi suprafaţa şi durata contactului. Rezistenţa tegumentului este scăzută de umezeală, care creşte probabilitatea leziunii. Curentul electric urmează calea cu cea mai mică rezistenţă.

Stopul respirator poate fi produs prin paralizia centrilor sau a muşchilor respiratori.

Curentul electric poate determina apariţia fibrilaţiei ventriculare (FV) dacă traversează miocardul în timpul perioadei vulnerabile a ciclului cardiac (similar fenomenului R/T). De asemenea, curentul electric poate determina ischemie miocardică prin spasmul areterelor coronare. Asistola poate fi primară sau secundară asfixiei care urmează stopului respirator.

Accidentele din cauza curentului electric apar în urma trecerii acestuia prin corpul uman sau ca urmare a producerii unui arc electric. În raport cu intensitatea curentului pot apare următoarele manifestări:

• senzaţie de tremurătura a corpului;
• contracturi musculare generalizate;
• pierderea conştienței şi chiar moartea.

Curent alternativ (AC) →  în casă (220 V), industrial (380 V).

Curent continuu (DC) → fulgere.

La locul de contact al curentului, victima prezintă arsură, a cărei întindere , profunzime şi gravitate se datoresc transformării la exteriorul său interiorul corpului a energiei electrice în energie calorică. Voltajul arde şi intensitatea omoară.

Conduita de urmat:

Siguranţa salvatorului. Nu atingeţi victima înainte de a întrerupe curentul electric. Se întrerupe sursa de curent. Se îndepărtează victima de sursa de curent utilizând un obiect uscat ca de exemplu o coadă de mătură, haine uscate, având grijă să vă plasaţi pe o zonă uscată. Evaluarea nivelului de conştiență şi a funcţiilor vitale (ABC) este pasul următor cu menţiunea că se considera posibilitatea existenţei leziunii de coloană cervicală.

Dacă victima nu respiră se încep imediat manevrele de resuscitare cardio-pulmonara după ce a fost solicitat ajutorul unui echipaj calificat.

 

 

4. ANAFILAXIA

O definiţie exactă a anafilaxiei este mai puţin importantă pentru tratamentul ei în urgenţă. Nu există o definiţie universal acceptată.

European Academy of Allergology şi Clinical Immunology Nomenclature Committee propun următoarea definiţie cu înţeles mai larg: "Anafilaxia este o reacţie de hipersensibilizare severă, ameninţătoare de viaţă, generalizată sau sistemică. Aceasta se caracterizează prin evoluţia rapidă a unor manifestări ameninţătoare de viaţă ale căilor aeriene şi/sau respiratorii."

Stare de hipersensibilitate specifică organismului de tip imediat, prin introducerea unui alergen în organism. Persoana este susceptibila să reacţioneze violent la introducerea ulterioară a unei noi doze, chiar minime, din acest alergen.

Anafilaxia poate fi declanşată de un spectru foarte larg de triggeri incluzând alimente, medicamente, înţepături de insecte şi latex. Alimentele sunt triggerul cel mai frecvent la copii, iar madicamentele la adult.

 

Recunoașterea anafilaxiei

Mulţi pacienţi cu anafilaxie nu primesc un tratament corect. Confuzia se datorează faptului că unii pacienţi prezintă reacţii alergice mai puţin severe. De exemplu, urticaria generalizată, angioedemul, rinita nu vor fi descrise ca anafilaxie deoarece nu există manifestări ameninţătoare de viaţă.

Pacientul poate prezenta manifestări la nivelul căilor aeriene şi/sau respiratorii şi/sau hemodinamice:

a). Manifestări la nivelul căilor aeriene:

• Edem al căilor aeriene (limbă, laringe);
• Voce răguşită;
• Stridor → zgomot șuierător al respirației, specific în cazuri de spasm sau de obstrucție a laringelui.

b). Manifestări respiratorii:

• Dispnee;
• Wheezing (respirație șuierătoare);
• Confuzie determinată de hipoxie.;
• Stop respirator.

Astmul ameninţător de viaţă fără manifestări de anafilaxie poate fi declanşat de alergii alimentare.

c). Manifestări hemodinamice:

• Paloare, transpiraţii;
• Tahicardie;
• Hipotensiune;
• Alterarea stării de conştienţă;
• Ischemie miocardică şi modificări electrocardiografice (ECG) chiar şi la subiecţi cu coronare normale;
• Stop cardiac.

Manifestările hemodinamice (numite de obicei şoc anafilactic) pot fi determinate de depresie miocardică directă, vasodilataţie şi pierderi la nivelul capilarelor cu pierderea de fluide din circulaţie. Bradicardia este de cele mai multe ori o manifestare tardivă care precede stopul cardiac.

d). Manifestări tegumentare şi/sau mucoase

Acestea trebuie evaluate ca parte a expunerii în cadrul abordării tip ABCDE.

De cele mai multe ori sunt prima manifestare şi sunt prezente în 80% din cazurile de anafilaxie.

Pot fi manifestări discrete sau dramatice.

Pot fi manifestări doar tegumentare, doar mucoase sau atât tegumentare cât şi mucoase cu orice localizare.

Pot fi eritem, urticarie sau angioedem (inflamația rapidă, edem, a pielii, țesutului subcutanat, țesuturilor mucoase și submucoase, pleoape, buze şi uneori gură, gât, prin cresterea eliberarii de histamine).

Tratamentul anafilaxiei

Foloseşte o abordare ABCDE pentru recunoaşterea şi tratamentul anafilaxiei. Tratează disfuncţiile ameninţătoare de viaţă pe măsură ce le descoperi. Principiile terapeutice de bază sunt aceleaşi pentru toate grupele de vârstă. Toţi pacienţii la care se suspecteză anafilaxie trebuie monitorizaţi.

Iniţial, administraţi oxigen cu cea mai mare concentraţie posibilă folosind mască şi rezervor de oxigen. Asiguraţi oxigen cu flux mare (în general peste 10 litri/min) pentru a preveni colapsul rezervorului în timpul inspirului

Toţi pacienţii trebuie plasaţi într-o poziţie confortabilă. Pacienţii cu obstrucţie de căi aeriene sau disfuncţii respiratorii e posibil să prefere poziţia şezândă, aceasta facilitând respiraţia. Poziţia culcat cu sau fără ridicarea picioarelor este utilă la pacienţii cu tensiune arterială scăzută (disfuncţii hemodinamice).

Opreşte medicamentul suspectat că a determinat anafilaxiei. Îndepărtează acul după înţepătura de albină. Îndepărtarea precoce este mai importantă decât felul în care se face îndepărtarea. Nu întârzia tratamentul definitiv pentru că nu se poate face îndepărtarea triggerului.

Adrenalina este cel mai important medicament folosit în tratamentul anafilaxiei. Deşi nu există studii controlate randomizate, adrenalina este un tratament logic, experienţa practică mare susţinând utilzarea ei pentru ameliorarea manifestărilor respiratorii şi circulatorii asociate anafilaxiei. Ca agonist alfa, combate vasodilataţia periferică şi reduce edemul.

Adrenalina intramuscular (IM)

Calea intramusculară (IM) este optimă pentru cei mai mulţi pacienţi care au nevoie de adrenalină pentru tratamentul anafilaxiei. Monitorizează pacientul cât mai curând posibil (puls, tensiune arterială, ECG, pulsoximetrie). Aceasta va ajuta la monitorizarea răspunsului la adrenalină. Calea IM are câteva avantaje:

• Siguranţa administrării este mai mare;
• Nu este necesar accesul intravenos;
• Este mai simplu de învăţat.

Cel mai bun loc pentru injectarea IM este faţa anterolaterală în treimea medie a coapsei. Acul de injectare trebuie să fie suficient de lung pentru siguranţa că adrenalina este injectată în muşchi.

 

5.  ASTMUL

 

Astmul este o boală care afectează bronsiile. Bronsiile sunt ramificaţii ale traheei ce conduc aerul spre alveolele pulmonare. La astmatici, bronsiile se îngustează astfel încât apar dificultăţi în circulaţia aerului atât la inspiraţie cât şi la expiraţie.

În timpul crizei astmatice, pereții cailor respiratorii se edematiaza, mușchii din jurul acestora se contracta, iar mucusul care se secretă în cantitate mare, obturează căile aeriene.

Caracteristic astmului este rolul important jucat de contracţia musculaturii bronsiilor. Spasmul dispare în câteva minute după inhalarea medicamentelor specifice, iar circulaţia aerului în bronsii este net ameliorata. Acest fapt confirma diagnosticul de astm alături de alte teste funcţionale pulmonare.

Stopul cardiac la un pacient cu astm este, de cele mai multe ori, evenimentul terminal al unei perioade de hipoxemie; ocazional, poate fi subit. Stopul cardiac la pacienţii cu astm este asociat cu:

• bronhospasm sever şi obstrucţie cu dopuri de mucus care duc la asfixie (această situaţie determină marea majoritate a deceselor legate de astm);
• ritmii determinate de hipoxie, cauza cea mai frecventă de aritmii în astm. Aritmiile pot fi de asemenea determinate de medicamentele stimulante (agonişti beta-adrenergici, aminofilina) sau tulburări electrolitice;
• hiperinflaţie dinamică, adică auto-PEEP, poate apărea la pacienţii astmatici ventilaţi mecanic. Auto-PEEP-ul este determinat de prinderea aerului şi „blocarea respiraţiei” (aerul care a pătruns în plămâni nu mai poate fi eliminat). Se produce o creştere treptată a presiunii cu scăderea întoarcerii venoase şi a tensiunii arteriale;
• pneumotorax în tensiune (de cele mai multe ori bilateral).

Tipuri

Astmul bronșic are agenți declanșatori variați, determinând forme diferite de inflamație bronșică.

Există două tipuri și cauze de astm:

1. Astmul alergic exogen (extrinsec), care are la bază o reacție alergică bine caracterizată imunologic

2. Astmul bronșic de cauză alergenă

Boală imunologica în care sistemul imunitar lupta împotriva unor substanțe care nu sunt dăunătoare organismului. Cei mai mulți astmatici au valori crescute ale imunoglobinei e, un anticorp care intervine nu doar în imunitate, ci și în reacțiile alergice. Cei mai frecvenți alergeni sunt praful din casă,excremente de acarieni, polen, părul de animale, parfumurile, aripile de păsări, igrasia, etc.

Astmul alergic este de natura intermitentă adică pacientul are simptome numai în criză, între crize fiind perfect normal.

Astmul nealergic cuprinde:

- astmul endogen sau infecţios (intrinsec) această formă este atribuită unui factor cauzal din organism (endogen) → inflamarea de cauza virala a cailor aeriene cu virusul respirator sincitial si virusul paragripal.

- astmul iritativ fizic sau chimic → contactul cu substante iritante afecteaza in moduri diferite sistemul bronsic, iritandu-l, asa numitul astm profesional, expusi fiind cei care lucreaza in industria vopselurilor, colorantilior, dizolvantilor,etc. Profesiile cele mai expuse sunt: morari, industria pielărie şi textilă, industria chimică, a medicamentelor, detergenţilor etc.

- astmul provocat de efort → survine la persoane cu hiperlabilitate bronşică, în special la copii şi tineri, şi se manifestă prin crize bronhospastice ce apar după oprirea efortului fizic (în special după alergare), fiind favorizata de aerul rece si uscat.

- astm provocat de medicamente → intoleranța la aspirină, de exemplu, apare de obicei la bolnavi cu rinită, sinuzită, polipi nazali si survine la circa 30 minute dupa administrarea medicamentului.

Astmul nealergic este de natură permanentă adică pacientul are simptome bronhospatice permanent, de diverse grade de severitate.

Simptome

Astmaticii se plâng de crize de sufocare (dispnee) deseori asociate cu o tuse iritantă, care, foarte rar poate fi singurul simptom al astmului. Respiraţia poate fi uneori uşor şuierătoare (weezing).

Wheezing-ul este un semn fizic frecvent întâlnit dar severitatea nu se corelează cu gradul obstrucţiei căilor aeriene. Absenţa wheezing-ului poate indica o obstrucţie critică a căilor aeriene în timp ce accentuarea wheezing-ului poate indica un răspuns pozitiv la tratamentul bronhodilatator. Saturatia de oxigen (SaO₂₎ e posibil să nu reflecte hipoventilaţia alveolară progresivă mai ales dacă se administrează oxigen.

Alte cauze de wheezing sunt: edemul pulmonar, boala pulmonară obstructivă cronică, pneumonia, anafilaxia, pneumonia, corpii străini, embolia pulmonară, bronşiectaziile

Tratament

Se administrează O₂ în flux mare.

Elementul cheie al tratamentului astmului bronşic acut în aproape întreaga lume este salbutamolul, 5 mg nebulizat. De multe ori este necesară repetarea dozelor la fiecare 15-20 minute.

Corticosteroizi intravenos → utilizarea precoce sistemică de corticosteroizi în departamentul de urgenţă pentru astmul acut, mai ales pacienţilor care nu primeau terapie concomitentă cu corticosteroizi, reduce semnificativ rata internărilor în spital

Persoanele care au astm sau emfizem pot de regulă să inspire bine, dar expiră insuficient. Cei care suferă de aceste afecțiuni folosesc o tehnică specială de respirație numită pursed-lip (respirație prin buzele încrețite), în cadrul căreia se expiră pe buzele încrețite sau strânse. Acest lucru îi ajută să expire mai bine, deoarece ajută căile respiratorii mici să nu cedeze în timpul unei expirari forțate, atunci când trebuie să impina pentru a expiră.

6. SARCINA

În timpul sarcinii se produc modificări fiziologice semnificative, de ex. debitul cardiac, volumul sanguin, frecvenţa respiratorie şi consumul de oxigen – toate cresc. Mai mult de atât, uterul gravid poate produce compresie semnificativă pe vasele iliace şi abdominale când mama se află în poziţie de decubit dorsal rezultând scăderea debitului cardiac şi hipotensiune.

După vârsta gestaţională de 20 săptămâni, uterul femeii gravide poate comprima vena cavă inferioară şi aorta, reducând întoarcerea venoasă şi debitul cardiac. Obstrucţionarea uterină a întoarcerii venoase poate produce hipotensiune şi şoc, iar la pacienta critică, poate precipita stopul cardiac. După instalarea stopului, compromiterea întoarcerii venoase şi a debitului cardiac indusă de uterul gravid, limitează eficienţa compresiilor toracice.

Studiile realizate în absenţa stopului cardiac arată că, decubitul lateral stâng creşte tensiunea arterială maternă, debitul cardiac şi volumul sistolic483-485 şi îmbunătăţeşte oxigenarea fetală şi frecvenţa cardiacă

Cauze de stop cardio – respirator la gravide :

a). hemoragie;

b). embolie pulmonară → obstrurare brutală a uneia dintre ramurile arterei pulmonare. Embolia pulmonară este o afecţiune frecventă şi o cauză importantă de mortalitate. Ea este cauzată de formarea unui cheag pe peretele unei vene, aproape întotdeauna într-o venă profundă a unui membru inferior, uneori într-o venă a micului bazin sau chiar a abdomenului (vena cavă inferioară), cheag care, eliberat în circulaţia sangvină, migrează şi se opreşte într-o artera pulmonară.

Acest fapt poate fi consecutiv unei naşteri sau unui avort, unei operaţii (în particular, osoasă sau articulara), unei imobilizări prelungite (şezut la pat, fractură), unei insuficienţe cardiace, unui cancer, unei poliglobulii (creşterea volumului total al globulelor roşii ale organismului).

c). eclampsie → afecţiune gravă care survine, în general, la sfârşitul sarcinii, caracterizată prin convulsii asociate unei hipertensiuni arteriale. S se manifesta mai întâi printr-o hipertensiune arterială, o prezenţă excesivă de proteine în urină şi edeme. Aceste semne se accentuează astfel că apar dureri de cap, vertije, zbârnâituri în urechi, fulgere vizuale şi o durere în bară la înălţimea stomacului. În cele din urmă survine eclampsia propriu-zisă, asemănătoare cu o criză de epilepsie: pierderea stării de conştientă, redoarea membrelor urmată de convulsii. Ea se declanşează uneori în timpul naşterii sau imediat după ea.

d). embolie cu lichid amniotic → cauzată de pătrunderea lichidului amniotic şi a componentelor sale în patul vascular matern cu declanşarea şocului anafilactic şi cardiorespirator. Complicațiile apar după ce o cantitate mare din lichidul amniotic în care se dezvoltă copilul ajunge în sângele mamei, iar aceasta provoacă un răspuns exagerat cu tot tabloul clinic. De cele mai multe ori complicația se termină cu deces, iar mortalitatea este de peste 90%. Fătul ar putea însă supraviețui doar dacă nu mai este în burta mamei. Embolia poate fi fatală, dar se și tratează atunci când lichidul amniotic ce ajunge în circuit nu este mai mult de 700 de grame. Situația devine gravă mai ales în momentul în care este un litru.

Există risc crescut de regurgitare şi presiune cricoidiana (obstruarea vaselor de sânge ca urmare a deplasării uterului).

Într-o situaţie de urgenţă se utilizează algoritmul ABCDE. Multe afecţiuni cardiovasculare asociate cu sarcina sunt produse de compresia aorto-cavă. O pacientă însărcinată aflată în suferinţă se tratează după cum urmează:

Pacienta este plasată în semidecubit lateral stâng ori se deplasează, cu mâna, uterul spre stânga.

Se administrează oxigen în flux mare ghidat de pulsoximetrie.

ASISTAREA NAȘTERII

Semnele clinice ale unei sarcini

• Absența menstruației;
• Creșterea circumferinței abdominale;
• Urinare frecventă;
• Mișcări fetale.

Semnele precursorii ale travaliului

• Dureri de spate la nivel lombar;
• Dureri în etajul abdominal inferior;
• Secreții sangvinolente și dopul de mucus.

Etapele nașterii

• Dilatarea (pregătirea canalului de naștere);
• Expulzia fătului;
• Delivrența (expulzia placentei).

Este timp sa transportați gravida la spital ?

• dacă gravida are senzație de defecație imperioasă;
• dacă apare capul fătului.

Atunci trebuie sa ne pregătim de naștere!

Materiale necesare asistării la naștere

• Mănuși de protecție;
• Pensă pentru cordonul ombilical;
• Foarfecă;
• Câmpuri sau prosoape curate;
• Aspirator de secreții;
• Balon și masca de nou născut.

Asistarea nașterii propriu-zisa a nasterii

Explicați gravidei motivele nașterii la locul intervenției.

Așezați gravida pe spate, cu bazinul ușor ridicat, cu membrele inferioare depărtate și flectate.

Spălați-vă pe mâini și puneți mânușile.

Explicați gravidei să împingă numai în timpul contracției.

Fiți gata să prindeți nou născutul care este umed și alunecos.

Pensați în două locuri apropiate cordonul ombilical, la o distanță de 10-20 cm. de peretele abdominal al nou născutului.

Cordonul ombilical se va tăia între cele două pense aplicate.

Se va așeza copilul pe cearceafuri încălzite.

Se vor aspira nasul şi gura nou născutului cu sonda moale.

Se evaluează nou născutul – comunicare.

Dacă sunt necesare manevre de resuscitare – RCP.

Dacă nu sunt necesare manevre de resuscitare, se așează nou născutul pe pieptul mamei (contact piele cu piele).

Expulzia placentei apare de regulă la maxim 30 minute de la naștere.

 

Sângerare vaginală excesivă după naștere:

• se ridică picioarele mamei;
• comprese sterile la nivelul orificiului vaginal;
• masaj uterin pe cale abdominală;

Transportul gravidei la spital se va realiza în poziția de semidecubit lateral stâng.

Dupa naștere: mama în decubit dorsal iar fătul la pieptul mamei.

 

 

7. Accidente oculare – corpi străini înfipţi în ochi

Nu se îndepărtează particulele din ochi:

• particula este pe cornee;
• particula este incrustata sau s-a lipit de globul ocular;
• particula nu poate fi văzută deşi ochiul este umflat şi doare.

Se închid pleoapele şi se acoperă ochiul afectat cu un tampon sau tifon şi fixat cu benzi adezive.

Scoaterea unei particule se sub pleoapa superioară :

• se pune un băţ de chibrit (ori ceva asemănător) la baza pleoapei superioare şi se apasa înapoi;
• se ridică pleoapa în sus şi peste băţul de chibrit (pus pe exterior sus) şi se rulează băţul către spate. Se va întoarce astfel, pleoapa cu interiorul spre exterior.

Corp străin înfipt în ochi → se pune un tampon în jurul obiectului înfipt şi se acoperă cu un cornet.

Enuclearea → ieşirea ochiului din orbită.

Când ochiul este lezat de substanţe chimice, se stropeşte cu jet de apă şi apoi se acoperă cu pansament.

 

8. EPISTAXIS

 

Epistaxisul reprezintă termenul medical care semnifică o sângerare pe nas. Aceasta apare atunci când mucoasa care căptuşeşte cavitatea nazală se rupe şi eliberează o cantitate de sânge. Această mucoasă conţine mici vase sangvine numite arteriole care se pot rupe uşor.

Cele mai multe sângerări nazale apar la nivelul porţiunii anterioare a nasului. Sângerarea se exteriorizează la nivelul nasului. Ea apare în general la nivelul septului nazal care separă cele două nări.

Sângerările apărute în partea posterioară (spatele) a nasului sunt mai puţin frecvente. Sângerările posterioare apar mai sus şi mai profund în nas, iar sângele se scurge în faringe (gât).

Pentru oprirea epistaxisului se recomanda următorii paşi:

 1. poziţia în picioare şi înclinarea uşoară în faţă; nu trebuie împins capul pe spate; poate determina curgerea sângelui pe peretele posterior al faringelui şi înghiţirea lui, ceea ce poate irita stomacul şi declanşa vărsături. Se recomanda scuiparea sângelui care se adună în cavitatea bucală (gura) şi gât, şi nu înghiţirea lui.
2. curăţarea foselor nazale prin suflarea nasului uşoară.
3. după curăţarea nasului, se recomanda compresiunea viguroasă a părţilor moi ale nasului; va trebui sa respiraţi pe gură.
4. se aplică o pungă cu gheaţă pe nas şi obraji; gheaţa determina vasoconstricţie şi ajuta la oprirea sângerării.
5. trebuie menţinută compresiune continua timp de 10 minute; se recomanda folosirea unui ceas pentru cronometrarea perioadei de timp; aceste 10 minute pot părea mai mult decât atât; evitaţi decompresiunea după câteva minute, din curiozitatea de a observa oprirea sângerării.
6. verificaţi dacă s-a oprit sângerarea doar după 10 minute de compresiune continua; dacă nu s-a oprit, trebuie menţinută compresiunea încă 10 minute; cele mai multe sângerări nazale se opresc după compresiunea directă timp de 10 - 20 minute.
7. nu suflaţi nasul şi nu introduceţi nimic în interiorul lui timp de 12 ore de la oprirea sângerării.
8. odihniţi-vă timp de câteva ore!

 

9. ŞOCUL

Reprezintă o insuficienţă circulatorie acută, având ca expresie clinică prăbuşirea tensiunii arteriale. Este o manifestare hemodinamică şi metabolică, o perturbare gravă a şi durabilă. Stare clinică extremă, caracterizată prin scăderea fluxului de sânge oxigenat necesar funcţionarii organelor vitale. Elementul fiziopatologic esenţial al şocului este hipoxia adica scăderea fluxului tisular de sânge oxigenat sub nivelul critic necesar desfăşurării proceselor metabolice  celulare.

Colapsul → manifestare exclusiv hemodinamica – scăderea tensiunii, de obicei tranzitorie. Colapsul este răsunetul hemodinamic al şocului.

Există 3 cauze principale ale şocului:

1. Insuficiența cardiacă (șocul cardiogen)

incapacitaea inimii de a pompa suficient sânge şi care are drept rezultat disfuncţii organice manifestate prin: alterarea statusului mental, confuzie, agitaţie, hipotensiune, edem pulmonar acut, hipoxemie (scădere a cantităţii de oxigen din sângele arterial), cianoză, oligurie (micsoarea volumului urinelor).

Şocul cardiogen este forma extremă de manifestare a ICC acute, asociind:

- semne de debit cardiac scăzut → tahicardie, extremităţi reci, puls depresibil, oligurie;

- hipotensiunea sistemică → hipotensiunea sistemică este “marker-ul”şocului cardiogen;

- semne de congestie pulmonară → acumularea unei cantităţi excesive de sânge la nivelul patului vascular pulmonar.

2. Colapsul circulator

Este determinat de dilatarea de 3-4 ori a capilarelor sangvine, fapt ce determină stagnarea sângelui la acest nivel. T.A. scade şi apare şocul. T.A. scade rapid încât nu se va mai putea simţi pulsul. Tipuri de şoc cauzate de distensia capilarelor :

- şocul psihogen (lipotimia) → răspunsul organismului la un stres major psihologic său emoţional. Stare de scurtă durată cu autocorectare în momentul aşezării în poziţie orizontală.

- şocul anafilactic → tensiunea arteriala scade rapid, pe măsură ce sângele stagneza pulsul devine nepalpabil şi colaspul circulator se instaleaza.  Este produs de o reacţie alergică extrema la o substanţă străină (venin, penicilină sau alimente).

- şocul spinal → traumatisme ale măduvei spinării. Traumatismul măduvei determina destinderea capilarelor, sângele stagnând la extremităţi. Creieul şi inima sunt private de sânge → şoc.

3. Pierderea de fluide

Şocul hipovolemic → cauzat de pierderea de fluide.  Pierderea de fluide prin sângerare excesivă este cea mai frecventă cauză a şocului (şocul hemoragic). Sângele se pierde din sistemul circulator printr-o leziune internă sau externă, iar volumul sangvin scade până ce inima nu mai poate funcţiona eficient.

Un adult normal conformat are între 5 și 8 litri de sânge circulant. Pierderea a 400 ml sânge nu va produce şoc la un adult sănătos, de fapt aceasta este şi cantitatea de sânge care se donează la o singură şedinţă. Totuşi, pirderea de peste 800 ml poate produce şoc. Această cantitate de sânge poate fi pierdută prin traumatisme, cum ar fi fractura de femur.

Şocul are trei faze:

• şocul compensat în care funcţiile vitale se menţin. Poate fi evidenţiat, în special şocul hipovolemic, prin creşterea frecvenţei pulsului, uneori cu apariţia senzaţiei de ametela la ridicarea în picioare a copilului. Rata de creştere a frecvenţei pulsului depinde mai mult de rapiditatea pierderii decât de cantitatea pierdută;
• şocul decompensat (progresiv) este un stadiu intermediar de şoc în care funcţiile vitale şi statusul mental sunt alterate, pacientul nu colaborează, dar cu intervenţie medicală situaţia este încă reversibilă;
• şocul ireversibil (numit şi colaps) este stadiul final de şoc în care au apărut leziuni la nivel celular, şansele de supravieţuire fiind incerte.

Cunoscând modul de evoluţie al şocului, se observa că este important să recunoaştem acesta formă de insuficienta circulatorie în prima fază, aceea de şoc compensat.

Semne şi simptome în şoc:

• Confuzie, agitaţie, anxietate;
• Tegumente reci, transpirate, palide;
• Respiraţie accelerată;
• Puls rapid, slab bătut;
• Timp de reumplere capilară crescut;
• Greaţă, vomă;
• Slăbiciune, leşin;
• Sete.

Tratamentul general în şoc

Ca prim ajutor, puteţi combate cauzele şocului şi împiedica agravarea acestuia, urmând câţiva paşi simpli dar importanţi.

• poziţionarea corectă a pacientului → dacă nu există traumatism cranian, discomfort extrem sau dispnee, întindeţi pacientul pe spate, pe o suprafaţă orizontală (pe o pătură dacă este disponibilă). Ridicaţi picioarele pacientului cu 20 - 30 cm. Aceasta permite sângelui să se întoarcă de la nivelul membrelor inferioare în sistemul circulator. Dacă pacientul prezintă dureri toracice sau dispnee (care foarte probabil apar în caz de infarct miocardic sau emfizem), aşezaţi pacientul în poziţie şezândă sau semișezânda.
• menţinerea ABC-ului;
• tratamentul cauzei (dacă e posibil) → hemostaza în azul şocului hemoragic;
• menţinerea temperaturii;
• asiguraţi-vă că pacientul nu mănâncă sau bea → deşi unui pacient în şoc îi este foarte sete, nu-i administraţi lichide per os (gura). Sunt două motive:
• pacientul şocat poate avea greţuri, iar alimentele pot provoca vomă;
• pacientul şocat poate avea nevoie de intervenţie chirurgicală de urgenţă;
• oxigenoterapie;
• evaluarea şi urmărirea funcţiilor vitale;
• transportul cât mai rapid (cu ambulanţa) la cea mai apropiată unitate medicală.