SISTEMUL CARDIOVASCULAR

  

   Sistemul cardio-vascular este responsabil pentru pomparea sângelui prin corp. Sistemul circulator poate fi comparat cu sistemul de alimentare cu apă al unui oraș, care are o stație de pompare centrală (inima), o rețea de conducte (vasele de sânge) raspândite în toate părțile sistemului (corpul) și fluidul (sângele).

   Aparatul cardio-vascular este format dintr-un organ central - inima - și un sistem închis de vase, format din artere-capilare-vene prin care circulă sângele. După ce sângele preia oxigenul în plamâni, el ajunge la inimă, care îl pompează în restul corpului. Celulele corpului absorb oxigenul și substanțele nutritive din sânge și eliberează produși de ardere (inclusiv dioxid de carbon) pe care sângele îi transporta inapoila plamâni și la rinichi. În plămâni, sângele schimbă dioxidul de carbon cu oxigenul și ciclul se reia de la început iar prin rinichi sunt eliminați o parte din produșii de ardere toxici.

   Inima este un organ musculos, cavitar, de aproximativ 300g cu un volum care a fost comparat cu volumul pumnului drept al unui adult.

   Inima, organul central al aparatului cardiovascular, este situată în mediastin – între cei doi plămâni. Are forma unei piramide triunghiulare, cu axul îndreptat oblic în jos, la stânga şi înainte. Astfel, 1/3 din inimă este situată la dreapta şi 2/3 la stânga planului mediosagital al corpului.

   Inima este învelită de pericard, format din două straturi: pericardul fibros (stratul extern cu rol de protecţie) şi pericardul seros, format la rândul său din două foiţe: foiţa parietală (aderentă la pericardul fibros) şi foiţa viscerală (aderentă de muşchiul inimii, numită şi epicard).

 

Pericardul fibros protejează inima. El este legat prin ligamente de organele din jur: stern, coloană vertebrală şi diafragmă.

   Din punct de vedere structural, inima este alcătuită din trei tunici care, de la exterior spre interior, sunt:

1. Epicardul → foiţa viscerală a pericardului seros şi acoperă complet exteriorul inimii.
2. Miocardul → constituie cea mai mare parte a peretelui inimii. Este format din două tipuri de celule musculare:

• • celule miocardice de tip contractil (de execuție): fibrele miocardului contractil sunt dispuse circular în atrii şi oblic în ventricule. Musculatura atrială este independentă de cea ventriculară, fiind despărţite de formaţiuni fibroase care alcătuiesc scheletul fibros al inimii (constituit din 4 inele fibroase, două care mărginesc orificiile atrio-ventriculare şi două situate la baza aortei şi a trunchiului pulmonar). Astfel, contracţia atriilor este independentă de cea a ventriculelor. Singura legătură anatomica si functionala între miocardul atrial şi cel ventricular o constituie fasciculul atrio-ventricular His, care aparţine ţesutului excitoconductor.
  • celule miocardice de tip necontractil (țesut nodal): reprezintă doar 1% din întreg miocardul şi formează ţesutul excito-conductor. Sunt celule autoexcitabile, specializate în generarea şi conducerea stimulilor contractili, asigurând automatismul cardiac. Sunt grupate sub formă de noduli, fascicule şi reţele. Ţesutul nodal cuprinde:

- nodul sinoatrial, în atriul drept, în vecinătatea vărsării venei cave superioare;

- nodul atrioventricular, situat deasupra orificiului atrioventricular drept;

- fasciculul atrioventricular (Hiss) care pleacă din nodulul atrioventricular şi se împarte în două ramuri, una stângă şi alta dreaptă, care coboară în ventricule. Cele două ramuri se divid, formând în pereţii ventriculari reţeaua subendocardică Purkinje.

3. Endocardul → căptuşeşte încăperile inimii, trecând fără întrerupere de la atrii spre ventricule. Endocardul de la nivelul atriilor se continuă cu inima venelor, iar la nivelul ventriculelor, cu inima arterelor. Endocardul inimii drepte este independent de endocardul inimii stângi.

Inima este alcătuită din două jumătăţi complet separate, dreapta şi stânga, despărţite printr-un perete vertical. Fiecare jumătate este la rândul ei împărţită de un perete transversal în câte două cămăruţe, care comunica între ele. Cămăruţele din partea de sus se numesc atrii, iar cele din partea de jos se numesc ventriculi.

   Valvele au o structura asemănatoare unor clapete care permit sângelui să circule într-o singură direcție. Inima are două tipuri de valve: atrio-ventriculare și semilunare.

1. Valve atrio-ventriculare → poziționate între atrii și ventricule. Aceste valve sunt:

• valva bicuspidă sau mitrală → împiedică reîntoarcerea sângelui ventricular stâng (regurgitarea) în atriul stâng. Este format din două membrane.
• valva tricuspidă → împiedică reîntoarcerea sângelui ventricular drept (regurgitarea) în atriul drept. Este format din trei membrane ancorate de pereții ventriculului drept.

2. Valve semilunare → dirijează sângele în artere, împiedicând refluxul sângelui din artere către  ventricule. Acestea sunt situate:

• la baza arterei aorte (valva aortică) → se află între ventriculul stâng și aortă;
• la baza arterei pulmonare (valva pulmonară) → situată la oarecare distanță de celelalte trei valve cardiace între ventriculul drept și artera pulmonară.

 

Vascularizația inimii

   Inima este irigată de cele două artere coronare (stângă şi dreaptă), cu originea în aorta ascendentă. Din arterele coronare se desprind ramuri colaterale, care sunt de tip terminal, irigând anumite teritorii din miocard, fără a se uni cu ramurile colaterale vecine. Daca una din aceste colaterale se obstruează, teritoriul respectiv nu mai este vascularizat, se necrozează şi se produce infarctul. Sângele venos al inimii este colectat de sinusul coronar, situat în şanţul atrioventricular stâng şi care se deschide în atriul drept.

 

Sistemul vascular

   După structura şi funcţiile lor, vasele sunt de trei tipuri: artere, capilare şi vene. Ele se continuă unele cu altele, formând un sistem închis, prin care sângele circulă de la inimă la ţesuturi şi înapoi la inimă.

   Arterele sunt vase care transportă sângele de la inimă spre reţeaua de capilare de la nivelul ţesuturilor (sunt vase care pleacă de la inimă). Calibrul lor descreşte de la inimă spre periferie, pe măsură ce se ramifică. Arterele pot fi: artere mari, mijlocii şi mici (arteriole). Arteriolele se continuă cu capilarele.

   Capilarele sunt vase de calibru foarte mic şi perete subţire, care fac legătura între circulaţia arterială şi cea venoasă. Capilarele reprezintă teritoriul vascular cel mai important din punct de vedere funcţional, deoarece la nivelul lor au loc schimburile de gaze şi substanţe nutritive dintre sânge şi lichidul interstiţial care scaldă celulele. La nivelul capilarelor, oxigenul si substantele nutritive trec din sânge in celulele tesuturilor corpului si dioxidul de carbon si ceilalti produsi de ardere trec din celulele tesuturilor in sânge, care apoi ajunge la plamâni

Capilarele sunt cele mai mici şi mai numeroase vase de sânge. Se estimează că în organismul uman sunt de ordinul miliardelor, lungimea lor însumată fiind de aproape 2500 km, iar suprafaţa totală de schimb, asigurată de pereţii lor, este de aproximativ 6200 m².

   Venele sunt vasele care transportă sângele de la reţeaua de capilare din ţesuturi spre inimă (sunt vase care vin la inimă). Calibrul lor creşte de la periferie spre inimă. Astfel, cele mai mici vene se numesc venule şi adună sângele din reţeaua de capilare. Ele se continuă cu vene mijlocii care confluează, formând în final venele mari, prin care sângele se întoarce la inimă.

În alcătuirea arborelui vascular se disting două teritorii de circulaţie.

Circulaţia mare (sistemică)

Transportă oxigen spre ţesuturi şi organe, aduce CO₂ de la ţesuturi şi organe spre inimă, având traseul: inimă – artere – organe – vene - inimă.

Incepe în ventriculul stâng prin artera aortă, care prin ramurile sale transportă sânge oxigenat la toate organele şi ţesuturile corpului. Din reţeaua capilară, sângele venos este adus prin sistemul venelor cave superioară şi inferioară, în atriul drept.

Ventriculul stâng → artera aortă → organe şi ţesuturi → 2 vene cave → Atriul drept

În marea circulaţie:

- venele sunt mult mai numeroase decât arterele şi pot fi vene profunde şi vene superficiale.

Venele superficiale se văd prin transparenţa tegumentului şi sunt dispuse cu precădere la nivelul capului şi membrelor. Ele nu însoţesc arterele şi se varsă în venele profunde.

- arterele sunt situate profund, fiind protejate de ţesuturile din jur. Arterele mari sunt însoţite de o singură venă profundă, iar arterele mijlocii şi mici de două vene profunde, având de obicei acelaşi nume şi traseu.

Din cauza accesibilităţii şi a presunii sanguine scăzute de la nivelul lor, venele superficiale sunt locurile predilecte pentru tratamente intravenoase şi pentru recoltarea probelor de sânge.

Principalele artere ale marii circulații

   Toate arterele marii circulaţii iau naştere din ramificarea arterei aorte şi transportă sângele oxigenat la toate organele şi ţesuturile corpului. Artera aortă îşi are originea în ventriculul stâng şi prezintă 3 porţiuni:

1. Aorta ascendentă este prima porţiune a aortei şi din ea iau naştere arterele coronare (stângă şi dreaptă), care vascularizează miocardul.
2. Arcul aortic din care se desprind, în ordine de la dreapta la stânga:

• trunchiul brahiocefalic (după un scurt traiect se împarte în artera carotidă comună dreaptă şi artera subclaviculară dreaptă);
• artera carotidă comună stângă;
• artera subclaviculară stângă;

Ramurile arteriale care provin din cele 3 vase asigură vascularizaţia arterială a capului, gâtului şi a membrelor superioare.

3. Aorta descendenta străbate toracele şi abdomenul până în dreptul vertebrei L4, unde se bifurcă în arterele iliace comune (ramurile sale terminale). Din punct de vedere topografic, aorta descendentă prezintă două porţiuni: porţiunea toracică şi porţiunea abdominală.

Din acestea se desprind numeroase ramuri:

• unele asigură vascularizaţia pereţilor toracali şi abdominali şi se numesc ramuri parietale;
• altele vascularizează viscerele din torace şi abdomen şi se numesc ramuri viscerale.

Aorta toracica da ramuri parietale reprezentate de arterele frenice superioare şi de arterele intercostale posterioare, care sunt în număr de zece perechi şi care irigă peretele toracic şi ramuri viscerale care vascularizează esofagul (a. esofagiene), pericardul (a.pericardice) şi plămânii (a. bronşice).

Aorta abdominală dă ramuri pentru peretele abdominal şi ramuri viscerale, care în ordinea desprinderii lor sunt:

• Trunchiul celiac (arterele hepatică comună, splenică şi gastrică stângă vascularizează stomacul, duodenul, pancreasul,ficatul şi splina);
• Arterele suprarenale;
• Artera mezenterică superioară (vascularizează jejuno-ileonul, cecul, colonul ascendent şi partea dreaptă a colonului transvers);
• Arterele renale;
• Arterele genitale (ovariene sau testiculare);
• Artera mezenterică inferioară (vascularizează partea stângă colonului transvers, colonul descendent, sigmoidul şi partea superioară a rectului).

Mezenterul este foița peritoneului care învelește și leagă intestinul de peretele posterior al abdomenului și în care se găsesc vase sangvine și limfatice, nervi și ganglioni limfatici. Cunoscut si sub numele de prapur.

Ramurile terminale ale aortei abdominale sunt artere iliace comune (dreaptă şi stângă).

Fiecare arteră iliacă comună se împarte în două ramuri principale: artera iliacă internă şi artera iliacă externă.

Artera iliacă internă dă ramuri viscerale şi parietale. Ramurile viscerale sunt reprezentate de arterele vezicale care irigă vezica urinară şi organele genitale, de artera uterină prezentă la femeie, care irigă uterul, tuba uterină, ovarul şi vaginul, de artera deferenţială, prezentă la bărbat şi care irigă canalul deferenţial, de artera rectală mijlocie, care contribuie la irigaţia rectului, de artera ruşinoasă internă, care irigă organele genitale externe şi muşchii perineului.

Arterele iliace externe asigură vascularizaţia membrelor inferioare.

Arterele de la nivelul capului

   Originea celor două artere carotide comune este diferită: artera carotidă comună dreaptă ia naştere din trunchiul brahiocefalic, iar cea stângă, direct din arcul aortic. Fiecare arteră carotidă comună se împarte în două ramuri principale: artera carotidă externă şi artera carotidă internă. Cea internă pătrunde în craniu unde irigă encefalul, globul ocular şi anexele sale, iar cea externă irigă gâtul şi regiunea feţei.

Arterele membrelor superioare

   Vascularizaţia arterială a membrelor superioare este asigurată în totalitate de arterele subclaviculare.

   Fiecare arteră subclaviculară trece pe sub claviculă şi se continuă cu artera axilară. Ajunsă în dreptul humerusului ea devine artera brahială, (humerală) cu traseu descendent. La plica cotului, artera brahială se împarte în artera radială şi artera ulnară. La nivelul arterei radiale, prin compresiunea pe planul osos, se măsoară pulsul arterial. La nivelul mâinii se formează arcurile palmare, din care se desprind şi arterele digitale.

Arterele membrului inferior

   Artera femurală continuă artera iliacă externă şi pe faţa posterioară a genunchiului devine artera poplitee. Aceasta se bifurcă la nivelul gambei în două ramuri: artera tibială anterioară şi artera tibială posterioară. La nivelul piciorului se formează arcadele plantare şi dorsale, din care se desprind arterele digitale.

Principalele vene ale marii circulaţii

   Venele sunt vase prin care sângele se întoarce din reţeaua capilară de la nivelul ţesuturilor, la inimă. Sistemul venos al marii circulaţii adună sângele neoxigenat din tot corpul şi îl transportă în atriul drept, prin cele două vene cave: vena cavă superioară şi vena cavă inferioară.

Vena cavă superioară

   Colectează sângele venos de la creier, cap, gât, prin venele jugulare interne, de la membrele superioare, prin venele subclaviculare, şi de la torace (spaţiile intercostale, esofag, bronhii, pericard şi diafragm), prin sistemul azygos (se formeaza in regiunea lombara din venele lombare, retroperitoneal, apoi venele trec in torace (mediastinul posterior) si primesc ca afluenti venele intercostale posterioare si se varsa in vena cava superioara).

   Vena jugulară internă adună sângele venos de la nivelul capului şi gâtului, iar vena subclaviculară colectează sângele din membrul superior.

Vena cavă inferioară

   Este cea mai mare venă a corpului uman, cu un traseu de aproximativ 25 cm. Adună sângele venos de la membrele inferioare, de la pereţii şi viscerele din bazin, de la rinichi, suprarenale, testicule, respectiv ovare, de la peretele posterior al abdomenului (venele lombare), cât şi de la ficat (venele hepatice).

Sistemul port hepatic

   Vena portă este un mare colector venos care adună sângele de la toate organele digestive situate subdiafragmatic şi de la splină şi îl transportă la ficat, asigurând vascularizaţia funcţională a acestuia.

   Astfel, sângele încărcat cu substanţe nutritive absorbite la nivelul tubului digestiv, trece mai întâi prin ficat şi apoi ajunge în circulaţia sistemică (respectiv în vena cavă inferioară), prin intermediul venelor hepatice. Vena portă se formează prin confluenţa următoarelor vene: vena mezenterică superioară, vena splenică şi vena mezenterică inferioară.

   Vena portă este un vas special al marii circulaţii deoarece începe şi se sfârşeşte printr-o reţea de capilare:

- îşi are originea în reţeaua de capilare de la nivelul organele digestive, care se unesc progresiv şi formează vene din ce în ce mai mari, respectiv venele de origine ale portei;

- pătrunsă în ficat, vena portă dă naştere celei de-a doua reţele capilare - capilarele sinusoide. Acestea se varsă în venele centrolobulare - originea venelor hepatice. Un asemenea sistem sanguin se numeşte sistem port venos, fiind reprezentat de o dublă capilarizare pe traiectul unei vene.

Circulaţia mică (pulmonară)

   Asigură transportul sângelui neoxigenat de la cord spre plămâni şi a celui încărcat cu oxigen înapoi la inimă.

   Mica circulaţie începe în ventriculul drept prin trunchiul arterei pulmonare, care prin ramurile sale transportă sânge neoxigenat la plămâni şi se termină prin venele pulmonare, care aduc sânge oxigenat în atriul stâng. Avem schema:

Ventriculul drept → trunchiul pulmonar → plămâni → 4 vene pulmonare → Atriul stâng

   Atriul drept primește sânge de la venele din corp → ventriculul drept pompeaza sângele spre plămâni.

   Atriul stâng primește sânge oxigenat de la plămâni → ventriculul stâng (camera inimii cu musculatura cea mai dezvoltată) pompează sângele oxigenat spre corp.

  Trunchiul arterei pulmonare se bifurcă în arterele pulmonare stângă şi dreaptă. Acestea pătrund în plămâni şi îşi continuă ramificarea, întocmai ca şi arborele bronşic, până la nivelul capilarelor pulmonare, care înconjoară alveolele pulmonare. La acest nivel, prin membrana alveolo-capilară, au loc schimburile de gaze dintre aerul atmosferic şi sângele din capilare. Sângele îmbogăţit în oxigen trece din capilare în venule, care se unesc progresiv şi formează în final venele pulmonare, câte două pentru fiecare plămân. Acestea se întorc la inimă şi se varsă, prin orificii proprii, în atriul stâng.

 

! Arterele micii circulaţii transportă sânge neoxigenat, iar venele, sânge oxigenat !

 

Sângele

    Are două componente: o parte lichidă – plasma sanguină şi o parte celulară – elementele figurate ale sângelui.

   Plasma sanguină este un lichid gălbui şi transparent, cu o reacţie uşor alcalină. Plasma sanguină reprezintă aproximativ 55–60% din sânge şi este formată din aproximativ 90% apă, 1% substanţe anorganice (săruri minerale care conţin ioni dintre care mai importanţi sunt cei de sodiu, clor, potasiu, magneziu, fosfor calciu) şi aproximativ 9% substanţe organice (proteine, glucide, lipide etc.).

Elementele figurate ale sângelui sunt:

1. Globulele roşii (eritrocite sau hematii) sunt cele mai numeroase, constituind 99.9 % din elementele figurate. Ele dau culoarea roşie a sângelui, deoarece conţin hemoglobină, un pigment care se combină reversibil cu oxigenul şi dioxidul de carbon. Fiind celule anucleate, eritrocitele au o durată de viaţă de numai 120 zile, după care sunt distruse în splină, ficat sau măduva osoasă prin hemoliză.

2. Globulele albe sau leucocite sunt apărătorii organismului împotriva agenţilor patogeni.

Prezintă capacitatea de a se deplasa şi de a străbate pereţii capilarelor, deplasându-se spre focarul de infecţie. Unele dintre ele înglobează agenţi patogeni şi resturi celulare în citoplasmă şi îi digeră (fagocitoză).

Leucocitele sunt de mai multe tipuri:

• leucocitele mononucleare prezintă nucleu compact şi sunt lipsite de granulaţii citoplasmatice. Sunt de două feluri: limfocitele (25%) şi monocitele (5%);
• leucocitele polinucleare au nucleul fragmentat în 4-5 lobi şi prezintă granulaţii citoplasmatice cu afinitate pentru diferiţi coloranţi. Se clasifică în neutrofile (68%), eozinofile (2%) şi bazofile (0,5%).

3. Trombocitele nu sunt celule, ci fragmente celulare care conţin factorii coagulării sângelui şi serotonină, care determină constricţia vaselor lezate. Au durată de viaţă scurtă, de numai 5-9 zile, după care sunt distruse în ficat şi splină. Sunt create pentru un singur scop – pentru a incepe procesul coagularii, cand un vas de sange este sectionat sau rupt.
Imediat ce o artera sau o vena este ranita, trombocitele din zona incep sa se uneasca intre ele, si de marginea plagii creeand trombusul care impiedica pierderea sangelui.

Volumul sangvin total (volemia) reprezintă cam 8% din greutatea corpului. Din acest volum, 2/3 circulă prin vase (volumul circulant) şi restul stagnează în organe de depozit: ficat, splină şi venele subcutanate (volumul de rezervă). În efort fizic, hemoragii sau temperaturi scăzute, sângele de rezervă este mobilizat şi trecut în circulaţie

Circulaţia sângelui prin artere se face prin împingerea sângelui ca urmare a contracţiei ventriculelor. Sângele este împins cu intermitenţă prin contracţii, dar el curge în curent continuu, datorită elasticităţii pereţilor arteriali. Pereţii arterelor opun rezistenta, ceea ce face, ca sângele să fie sub o anumită presiune sau tensiune. Aceasta se numeşte presiune sau tensiune arterială (TA). Deci TA reprezintă presiunea exercitată de sânge asupra pereţilor arterelor.

TA variază în funcţie de vârsta, sex, ora din timpul zilei şi gradul de activitate. Valori normale:

Adult : 115 - 140 / 70 - 90 mmHg;

Copil : 91 - 110 / 60 - 65 mmHg;

Nou – născut : 65 - 80 / 40 - 50 mmHg.

Valori peste cele normale poartă numele de hipertensiune.

Valori sub cele normale poartă numele de hipotensiune.

Sistolă → contracţie.

Diastolă → relaxare.

Măsurarea TA:

• poziţia pacientului: decubit dorsal, după un repaus de 10 minute;
• la 1/3 inferioară a braţului se aşează manşonul tensiometrului;
• stetoscopul se pune pe proiecţia arterei brahiale (marginea inferioară a braţului);
• se umfla manşonul tensiometrului până pe la 180 / 200 mmHg, ca apoi să se înceapă dezumflarea lentă;
• valorile TA reprezintă prima şi ultimă bătaie care se aud cu ajutorul stetoscopului în timpul dezumflării manşonului.

Cu fiecare contracţie se împinge în aorta un val de sânge, care izbeşte sângele existent în vas şi se propagă ca o undă, dând pulsul. Bătaia pe care o simţiţi când luaţi pulsul cuiva este cauzată de volumul de sânge expulzat de ventriculul stâng în aorta şi care determină o undă de şoc care se propagă de-a lungul tuturor arterelor din corp.

Constatarea existenței pulsului se face prin comprimarea unei artere pe un plan osos, cu 2-3 degete, cel mai frecvent la artera radială. Se măsoară timp de 1 minut şi se verifică timp de 10 secunde.

Valori normale:

• adult 60 - 80 / minut;
• copii 90 - 100 / minut;
• nou - născut 130 - 140 / minut.

Creşterea frecvenţei peste valorile normale se numeşte tahicardie, scăderea frecvenței sub valorile normale poartă numele de bradicardie.