TRAUMATISME OSTEO-ARTICULARE

  

Sistemul osos conţine 206 oase şi reprezintă cadrul de suport al organismului. Prezintă patru funcţii:

• de suport;
• protecţie a organelor vitale;
• participa la mişcare;
• produce elementele figurate ale sângelui.

Sistemul osos se divide în 7 zone:

• craniu – neurocraniu şi viscerocraniu;
• coloana vertebrală;
• centura scapulară (clavicula şi omoplatul “scapula”);
• extremitatea superioară;
• cutia toracică;
• pelvisul (sacru, ilion, ischion, pubis);
• extremitatea inferioară.

În multe situaţii este destul de dificil de a diferenţia o leziune musculo-scheletala de alta. Toate cele trei tipuri sunt leziuni serioase şi trebuie identificate pentru a aplica tratamentul corespunzător cât mai precoce şi cât mai corect.

 

1. FRACTURILE ŞI IMOBILIZAREA LOR

Fracturile → leziuni ce apar în urma acţiunii unui traumatism puternic asupra osului, constând în întreruperea continuităţii acestuia.

În funcţie de modul de acţiune a agentului vulnerant, de intensitatea lui fracturile pot fi de mai multe feluri:

• fracturi închise - tegumentele în jurul focarului de fractură sunt intacte;
• fracturi deschise - focarul de fractură comunica cu exteriorul printr-o plaga;
• fracturi directe - agentul traumatizant acţionează chiar la locul de producere a fracturii;
• fracturi indirecte - traiectul de fractură apare la distanţă de la locul de acţiune al agentului vulnerant.

De asemenea, traiectul fracturii poate avea aspecte foarte variate, după mecanismul de producere: fracturi spiroide, fracturi cu înfundare, deplasate. La fel pot fi fracturi complete, interesând întreaga circumferinţă a osului sau incomplete (parţiale). La bătrâni sau la persoane cu diverse afecţiuni osoase pot apare fracturi în urma unor traumatisme minore sau chiar la efectuarea unui pas greşit.

Pentru recunoaşterea unor fracturi sunt două grupe de semne:

       Semne de probabilitate:

• durere spontană sau într-un punct fix, exacerbata la palpare sau mobilizare;
• impotenţa funcţională a membrului afectat;
• deformarea şi scurtarea regiunii;
• echimoze tardive;
• tumefacţie, edem, creşterea temperaturii locale.

      Semne de certitudine  semne sigure):

• mobilitate anormală în focar;
• perceperea palpatorie de crepitaţii osoase;
• netransmiterea mişcărilor distal de focarul de fractură;
• întreruperea evidenta (la inspecţie sau palpare) a continuităţii osoase.

 

METODA CEA MAI SIGURĂ DE DIAGNOSTIC ÎN CAZUL SUSPICIONĂRII UNEI FRACTURI CONSTA IN EFECTUAREA RADIOGRAFIEI.

 

Fracturile se pot însoţi de o serie de complicaţii:

Complicaţii imediate:

• transformarea unei fracturi închise într-o fractură deschisă;
• lezarea vaselor sau a nervilor aflate în vecinătate;
• infecţia focarului de fractură.

Complicaţii tardive:

• cicatrizarea anormală a plăgii osoase (în unele boli cronice);
• pseudartroza (întârzierea consolidării fracturii ;
• calusul vicios (îngroşarea epidermei).

La suspectarea leziunilor la nivelul extremităţilor este important să evaluăm circulaţia şi sensibilitatea membrului. Multe vase sangvine importante şi nervi sunt localizaţi în aproprierea oaselor şi a articulaţiilor, astfel încât orice leziune poate fi însoţită de leziuni vasculo-nervoase.

Pulsul se percepe în aval de leziunea produsă.

Timpul de recolorare normal este de 2 secunde la presiunea exercitată pe unghie. Dacă acest timp este prelungit se face asocierea cu leziunea musculo-vasculară. În cazul tegumentelor reci, timpul de recolorare îşi pierde din specificitate.

Dacă pacientul simte atingerea fină a examinatorului la nivelul membrului afectat înseamnă că nervul este intact.

Ca salvator trebuie să evaluaţi comparativ membrul sănătos cu cel afectat. Aceasta se va face cu blândeţe și atenţie după ce se taie hainele pacientului. Se pot descoperi următoarele: plagă, deformare, tumefiere, contuzie. Deci, membrul afectat trebuie descoperit (expus), inspectat şi palpat.

Imobilizarea se face înainte de mutarea pacientului. Imobilizarea previne mişcarea capetelor rupte ale oaselor, reduce durerea şi previne mişcarea unei articulaţii dislocate, reduce intensitatea durerii. Ajută la reducerea sângerării şi scade riscul afectării vaselor sau nervilor din apropierea leziunii.

Imobilizarea provizorie a fracturilor se face în scopul împiedicării mişcărilor fragmentelor osoase fracturate, pentru evitarea complicaţiilor care pot fi provocate prin mişcarea unui fragment osos. Mijloacele de imobilizare sunt atelele speciale sau cele improvizate, de lungimi şi lăţimi variabile, în funcţie de regiunile la nivelul cărora se aplică.

Pentru a avea siguranţă că fractura nu se deplasează nici longitudinal şi nici lateral, imobilizarea trebuie să cuprindă în mod obligatoriu articulaţiile situate deasupra şi dedesubtul focarului de fractură.

Înainte de imobilizare se efectuează o tracţiune uşoară, nedureroasa a segmentului în ax. Acest lucru este valabil numai în cazul fracturilor închise. Fracturile deschise se imobilizează în poziţia găsită, după pansarea plăgii de la acel nivel, fără a tenta reducerea lor prin tracţiune.

Fracturile membrului superior:

• Fracturile claviculei se produc mai frecvent prin traumatisme indirecte şi mai rar directe, sediul de predilecţie fiind zona medie a claviculei. Poziţia în care trebuie să se efectueze imobilizarea provizorie este cu cotul de partea bolnavă împins către spate şi în sus.
• Fracturile humerusului (braţului) se produc mai frecvent prin traumatism direct. La imobilizarea fracturii drept atelă putem folosi chiar toracele de care se fixează segmentul fracturat cu ajutorul unei eşarfe.
• Fracturile antebraţului se produc mai frecvent prin traumatism direct. Imobilizarea fracturii se poate face cu oricare tip de atelă specială sau folosind atele improvizate.
• Cotul afectat nu se mişca din poziţia în care a fost găsit. El trebuie imobilizat în poziţia găsită pentru a preveni posibile leziuni nervoase şi vasculare. În timpul imobilizării gesturile trebuie să fie blânde, neamplificand durerea existenta şi prevenind posibile leziuni ale umărului de aceeaşi parte.
• Fracturile oaselor mâinii se imobilizează pe fața palmară de la cot la degete.

 

Fracturile membrului inferior:

• Fracturile femurului se produc prin traumatism direct sau indirect. Pentru imobilizare se folosesc două atele inegale. Atela mai lungă se aplică pe fata laterală externă a membrului inferior şi se întinde de deasupra oaselor bazinului până la călcâi. Atela mai scurtă se aplică pe partea internă şi se întinde de la regiunea inghinală până la călcâi.

Când femurul este fracturat în apropierea genunchiului imobilizarea se poate realiza folosind o singură atela trecute prin partea din spate a membrului din regiunea fesieră până la călcâi.

• Fracturile gambei sunt foarte frecvente iar imobilizarea poate fi făcută cu orice tip de atela.
• Fractura de rotulă se produce prin cădere în genunchi, se imobilizează în atele posterioare. Întotdeauna un genunchi rănit se va imobiliza în poziţia în care a fost găsit. Dacă găsim membrul în poziţia întinsă putem folosi oricare varianta de atela: rigidă, gonflabilă, vacuum. Dacă membrul afectat este găsit în poziţia flectata vom imobiliza membrul folosind perne sau suluri de paturi aşezate sub genunchi, care se fixează prin bandaje. Suplimentar fixăm membrul afectat de cel sănătos. Apoi pacientul va fi aşezat pe bord de lemn sau targa lopata.
• Fracturile costale nu se imobilizează. Excepţie face situaţia voletului costal. Voletul costal constă ăn minimum dubla fractură la două coaste învecinate. Imobilizarea se face prin înfundarea zonei respective împiedicând astfel mişcările segmentelor la acest nivel. Pentru acest lucru puteţi folosi feșe, pansamente, suluri de pătură, pernă sau chiar mâna. Semnele şi simptomele constau în dificultatea respiraţiei, mişcarea paradoxală a segmentului (în inspir când toracele se destinde fragmentul se înfundă iar la expir când toracele se micşorează, fragmentul se deplasează spre exterior), durere, cianoza.

• Fracturile la nivelul bazinului → odată depistată fractura la acest nivel, pacientul rămâne nemişcat, nu se mai permite mobilizarea lui şi se ţine pe un plan dur în poziţie culcat pe spate. Una din semnele cele mai concludente care indica posibilitatea existenţei leziunii la nivelul bazinului este mobilitatea anormală palpată la examinarea acestuia.
• La nivelul şoldului → în general, la acest nivel, apar două tipuri de leziuni: dislocarea (luxaţia) şi fractura. Imobilizarea se realizează folosind atele de tracţiune.

 

Entorsa

Formă minoră a traumatismelor articulare, în care nu se pierde contactul permanent între suprafeţele articulare şi constă din întinderea sau ruptura unuia sau mai multor ligamente ale unei articulaţii. Primul ajutor consta în imobilizarea provizorie acest lucru v-a ameliora durerea, care este de o mare intensitate.

 

 

Entorsele sunt traumatisme ligamentare ale gleznei, genunchiului, articulației mâinii/degetelor sau umărului, care pot apărea și în timpul unor mișcări bruște sau al efectuării de exerciții fizice (forțare accidentală), dacă nu a fost făcută o încălzire corespunzătoare, astfel încât să se producă intensificarea circulației și relaxarea tendoanelor. Mai simplu, sunt cunoscute și că întinderi sau rupturi de ligamente (benzile dure de țesut fibros, care leagă oasele în articulații, permițând mobilitatea acestora), parțiale sau totale. Așadar, lezarea ligamentelor se produce că urmare a unei forțe puternice care acționează asupra lor și/sau a unei direcții atipice a forței care le solicită. Vorbim, deci, despre o mișcare nefirească, bruscă și violență, căreia nu-i mai pot face față ligamentele articulare, întinse dincolo de limitele lor normale.

Severitatea entorselor merge de la traumatism minor la ruptură majoră de ligamente. Astfel, entorsele sunt clasificate în trei grade:.

Gradul I → entorse ușoare, provocate de întinderea minoră a unui ligament, cu deteriorarea minimă a fibrelor constituente.
Gradul II → entorse moderate, care implică ruptura incompletă a unui ligament, adică ruperea unora dintre fibrele lui.
Gradul III  → entorse severe, adică ruperea totală a ligamentelor, cu posibile spargeri ale unor oase mici. Urmarea este o instabilitate articulară mare, cu sensibilitate, umflare, vânătăi și dureri, cele din urmă puternice, dacă articulația este solicitată. În cazul entorsei severe, extinse, vorbim despre corecție chirurgicală

–  sensibilitate la palpare;
–  înroșirea-invinetirea și umflarea (tumefierea) zonei afectate;
– limitarea posibilităților de mișcare, imposibilitatea de a folosi normal articulația;
– durere de intensitate diferită, în funcție de gravitate;
– senzație de amorțeală și furnicături;
– hipertermie locală, din cauza inflamației;
– hemohidartroză, adică revărsare de sânge și lichide seroase în articulație.

Luxaţia

Diferența dintre o entorsă și o luxație este aceea că entorsa dăunează benzilor de țesut (ligamentelor) care leagă două oase între ele, în timp ce luxația înseamnă o vătămare a unui mușchi sau a unei benzi de țesut care atașează un mușchi de un os. Cu alte cuvinte, entorsa provoacă supraîntinderea sau ruperea ligamentelor, fără ca oasele de care sunt prinse acestea să părăsească articulația, a cărei miscare este posibilă, în vreme ce luxația duce la pierderea contactului dintre suprafețele articulare, ligamentul și capsula articulară se rup, iar oasele ies din cavitate, astfel încât mișcarea/mobilizarea articulației nu mai este posibilă. Așadar, se produce o dislocare articulară, parțială, când contactul dintre oasele afectate se poate realiza numai pe o anumită suprafață sau totală, când deplasarea provoacă desprinderea completă a structurilor osoase la nivelul articulației. În situații mai grave, luxațiile pot fi însoțite de fracturi.

Simptomele luxatiilor, care apar la scurt timp după trosnitură/pârâitură proprie acestor accidentări, variază în funcție de localizarea leziunii și de gravitatea lor, dar se definesc, în esență, prin:

- deformare vizibilă a articulației – astfel încât osul pare deplasat – și instabilitate;
- poziție defectuoasă a membrului afectat;
- senzație de rece la nivelul articulației, prin lipsa pulsului periferic;
- vânătaie și umflătură, deformare regională;
- imobilitate/impotența funcțională;
- durere internă, violentă la început, apoi difuză.

 

Leziunile la nivelul capului

Semne şi simptome:

• Confuzia;
• Comportament neobişnuit;
• Stare de inconştienţă;
• Greata sau vărsături;
• Sângerare din una dintre urechi;
• Scăderea nivelului de conştientă;
• Pupile inegale;
• Paralizie;
• Fasciculaţii;
• Semne externe de traumă (hemoragii externe, hematoame, contuzii).

Traumatismele cranio-cerebrale (TCC) pot fi închise sau deschise.

Într-o leziune închisă, hemoragia şi edemul creierului pot provoca creşterea tensiunii intracraniene, ducând uneori la leziuni ireversibile ale creierului şi chiar moarte dacă nu se acţionează la timp.

O leziune deschisă se observă prin hemoragia ce survine. Multe din leziunile deschise sunt severe dar nu sunt întotdeauna fatale. La evaluarea leziunilor capului se examinează întotdeauna nasul, urechile şi ochii pentru a se exclude prezenta lichidului cefalo-rahidian (LCR)  sau a sângelui. În traume severe deschise ale capului se pot observa fragmente osoase sau chiar ţesut cerebral.

Semne şi simptome specifice în TCC:

• semnul “ochi de raton” – echimoze periorbitale, ochi vânat;
• semnul “Battle” – vânătaie în spatele urechii, retroauricular.

În cazul traumatismelor craniene leziunile interesează părţile moi şi structură osoasă. Leziunile cranio-cerebrale sunt mai complexe înglobând o multitudine de leziuni, inclusiv comoţia cerebrală şi contuziile minore.

Modul de transmitere a energiei asupra sistemului cranio-cerebral se poate face prin mecanisme directe, indirecte şi mediate.

Mecanisme directe → impactul se produce prin acceleraţie deceleraţie, acceleraţie rotatorie şi compresiune.

Mecanisme indirecte → deşi nu există impact, prin mişcarea de acceleraţie sau deceleraţie masa cerebrală compusă din elemente de elasticitate şi densitate diferite, capătă viteze decalate fapt care se repercută la contactul cu structurile şi proeminenţele osoase endocraniene. Indirect, mai poate acţiona efectul de suflu sau efectul de cădere liberă sub acţunea gravitaţională.

Mecanisme mediate → se referă la o serie de leziuni, în special fracturi care survin în teritoriul cranio-cerebral prin cădere de la înălţime pe ischioame sau în picioare.

Din punct de vedere evolutiv, traumatismele cranio - cerebrale se împart în: acute (până la 48 ore), subacute (2-3 săptămâni) şi cronice (peste 3 săptămâni).

Există două categorii de leziuni cerebrale primare:

a). Leziunea difuză este produsă de accelerarea şi decelerarea bruscă a capului. Se produce fie o scurtă perioadă de pierdere de conştiență ("comoţie cerebrală") fie comă postraumatică prelungită.

b). Leziunea focală este produsă de lovirea directă a cutiei craniene sau a substanţei cerebrale de proeminențele osoase ale cutiei craniene care determină contuzie, dilacerare şi hemoragie cu diverse localizări (extradural, subdural, subarahnoidian).

Sunt recunoscute ca leziuni focale:

- contuzia cerebrală;

- dilacerearea cerebrală;

- hemoragiile membranare: hematomul epidural, subdural, hemoragia subarahnoidiană posttraumatică;

Sunt general acceptate ca leziuni difuze:

- comoţia cerebrală;

- leziunile axonale difuze.

Traumatismele cranio – cerebrale produc leziuni primare şi secundare.

1. Leziunile de tip primar grupează:

a). Comoţia

Reprezintă leziunea cerebrală cauzată de un traumatism la nivel cranian sau la nivelul întregului corp. Este cea mai uşoară leziune cerebrală primară apăruta după un traumatism şi este rezultatul forţelor mecanice asupra craniului şi creierului în momentul impactului.

Ţesutul cerebral este protejat de către lichidul cefalorahidian (LCR) şi cutia craniană. Substanţa nervoasă pluteşte în LCR, dacă se aplică o lovitură la nivelul capului, creierul se deplasează în întregime simultan, astfel că practic nici o porţiune a creierului nu va fi strivită prin lovitura. Totuşi, în condiţiile unei lovituri puternice, creierul prezintă leziuni de deceleraţie şi se produce o scurtă perioadă de pierdere a stării de conştientă datorată întreruperii funcţiei neuronale.

Comoţia poate determina pierderea temporară a stării de conştientă sau ameţeală, dar poate exista şi fără manifestare clinică. După repaus, majoritatea pacienţilor se refac în totalitate în decurs de câteva ore până la câteva săptămâni.

b). Contuzia cerebrală 

Consta într-un efect posttraumatic imediat şi primar, având un substrat lezional organic. Se manifestă prin pierderea stării de conştiență pe durata variabilă, fiind însoţită de semne neurologice şi tulburări vegetative.

Însă pierderea de cunoştinţă, adesea invocată de unii autori în definirea cadrului nosologic al CC, nu este specifică acesteia, căci orice pierdere de cunoştinţă, cu durată mai scurtă sau mai lungă este secundară unui TCC difuz, nu focal.  Contuzia cerebrală este cauzată prin lovitură directă sau prin contralovitura, la fel ca şi comoţia, numai că în acest caz exista şi leziuni organice ale creierului. Poate să apară atât în urma unui traumatism închis, cât şi în urma unui traumatism deschis.

Traumatismul provoacă o necroză a ţesutului cerebral în punctul în care şocul are efect maxim, la care se adaugă participarea factorului vascular prin apariţia de hemoragii arteriale, hemoragii venoase, hematoame, vasodilataţie, vasoparalizie, tulburări biochimice şi edem cerebral.

Contuzia cerebrală se clasifică:

- contuzie cerebrală minoră → presupune instalarea unei come cu durată de cel puţin o oră şi existenţa unor minime semne neurologice reversibile. Manifestările clinice ale acestei forme se caracterizează prin abolirea stării de conştiență pe o durată de 20 până la 30 de minute, dar care poate ajunge până la 2-3 ore în unele cazuri. Sindromul postcontuzional reprezintă persistenta unor simptome ca cefaleea, ameţelile şi astenia dincolo de acest interval de 2-3 săptămâni. În acest caz trebuie suspicionat şi un eventual hematom intracranian.

- contuzie cerebrală medie → în acest caz creierul suferă leziuni de amploare mai mare şi care sunt parţial reversibile şi compensabile. Manifestările clinice care însoţesc contuzia cerebrală medie sunt reprezentate de abolirea stării de conştiență pe o durată de la 2-3 ore până la 2 - 3 zile.

- contuzia cerebrală gravă → presupune leziuni cerebrale ireversibile şi necompensabile sau doar parţial compensabile. Manifestările clinice ale acestei forme de contuzie sunt reprezentate de abolirea stării de conştiență. Aceasta poate dura de la momentul traumatismului până la 1-2 săptămâni sau mai mult. Constă în existenţa unei come de diferite grade, cu durată prelungită, prezenţa semnelor neurologice care atestă interesarea emisferelor, a trunchiului cerebral sau a altor formaţiuni encefalice.

c). Dilacerarea cerebrală 

Presupune efectul distructiv al parenchimului cerebral şi constă în discontinuităţi ale zonelor cortico-subcorticale determinate direct de agentul vulnerabil sau prin fragmentele din vecinătate. Mecanismul indirect al dilacerării presupune contactul distructiv dintre structurile creierului şi elementele osoase dure ale endocraniului.

Dilacerarea cerebrală se prezintă sub două aspecte:

- dilacerarea directă → ia naştere prin mecanisme de acceleraţie şi formează cadrul plăgilor cranio-cerebrale deschise sau închise. Mai poate fi produsă prin penetrarea în cutia craniană a unui corp străin gen proiectil sau armă albă, aceasta provocând leziuni complexe intracraniene: necroză, edem, contuzie. Altă modalitate de producere este prin eschile osoase (oasele se fracturează în fragmente multiple)  care lezează ţesutul nervos.

- dilacerarea indirectă → produce prin deceleraţie (reducere a vitezei unui mobil; încetinire; acceleraţie negativă). Frecvent se întâlneşte în cazul accidentelor auto violente cu impact frontal. Când capul în mişcare este stopat de contactul cu un plan dur, creierul îşi continua mişcarea liniara în interiorul cutiei craniene, lovindu-se de pereţii interiori ai cutiei. Leziunile sunt mai serioase la nivelul etajului anterior al bazei craniului.

Dilacerarea se însoţeşte şi de alte leziuni traumatice: contuzie cerebrală, edem cerebral, hematom subdural, hematom intraparenchimatos. Deoarece este interesat parenchimul cerebral, prognosticul este rezervat, iar evoluţia depinde de starea de conştientă a pacientului, de leziunile asociate şi de vârstă.

d). Plăgile scalpului

Pot fi tăiate, înţepate sau contuze şi conferă caracterul de "deschis" traumatismului în unele situaţii prin posibilitatea comunicării între mediul intracranian şi mediul extern.

e). Plăgile cranio – cerebrale

Conferă caracterul de "deschis" al traumatismului şi presupun leziuni ale scalpului, craniului osos, meningelor, ţesutului cerebral şi ventriculilor. Pentru a se încadra în criteriile de denumire ale plăgilor cerebrale este suficient însă ca leziunea să se întindă până la nivelul durei mater. Ele pot fi: tangenţiale, oarbe, transfixiante şi prin ricoşare, având fercvenţă şi gravitate mare, mai ales în timp de război, când gloanţele şi schijele realizează penetraţia prin energia înmagazinată.

f). Fracturile craniului

Pot să apară atât în urma traumatismelor deschise, penetrante sau nepenetrante, cât şi în cazul traumatismelor închise. Apar în urma aplicării unor energii mari, care deformează osul dincolo de limita elastică a acestuia. Fracturile se produc numai dacă toleranta elastică a osului este depăşită. Pot avea ca rezultat formarea de hematoame subdurale sau epidurale, producerea de leziuni ale nervilor cranieni. De asemenea, în urma leziunilor produse, creează porţi de intrare pentru bacterii în lichidul cefalorahidian, rezultând meningite. Mai poate apărea pneumocefalia (prezenta aerului sau a altui gaz in spatiul subarahnoidian) prin pătrunderea aerului în spaţiul subarahnoidian. Fracturile craniene orientează asupra mecanismului de producere şi asupra intensităţii traumatismului.

Tipuri:

- fracturi de bolta craniană → se produc de obicei în regiunea frontală şi parietala şi mai rar în regiunile temporale şi occipitale.

- fracturile osului frontal → de obicei fracturi prin înfundare, producând leziuni ale sinusurilor paranazale, frontale şi ale orbitelor. Dacă este interesat nervul olfactiv sau lama ciuruită, apare anosmia (imposibilitatea de a detecta mirosurile  .

- fracturile de bază de craniu → se asociază des cu fracturile de bolta craniană, dar pot să apară şi în lipsa acestora ca urmare a energiilor care acţionează asupra planşeului fosei craniene mijlocii sau a occiputului.

Ele se localizează deseori în fosa mijlocie, paralel cu osul pietros sau în lungul osului sfenoid, spre şeaua turcească, şi mai rar în fosele anterioară şi posterioară. Complicaţii: pneumocefalia, scurgeri ale lichidului cefalorahidian, fistule caverno-carotidiene. Fistula este un canal format accidental sau în urma unei operații, care comunică spre interior cu o glandă sau cu o cavitate naturală ori patologică și care drenează în afară secrețiile acestora; ulcerație adâncă într-un țesut al organismului.

2. Leziunile de tip secundar:

A). Edemul cerebral

Reprezintă acumularea excesivă a apei în spatiul intra și extracelular al țesutului cerebral.

Craniul fiind rigid, edemul cerebral antrenează o hipertensiune intracraniană, care se traduce prin semne că paralizii, vome, dureri de cap, comă, şi poate fi mortal. Printre cauzele unui edem cerebral se numără: accident vascular ischemic şi hemoragie intracerebrală, traumatismele, meningitele şi encefalitele, tumorile.

B). Revărsatele sanguine:

a). Hemoragia subarahnoidiană → pătrunderea sângelui în spaţiul subarahnoidian (spaţiul dintre foitele meningeale pia mater şi arahnoida care învelesc sistemul nervos central) şi determină apariţia sindromului meningeal. Poate fi cauzat de ruperea unui anevrism.

Din punct de vedere al cauzelor şi modului de producere, HSA se împart în:
- primare – caz în care sângerarea are ca sursa vasele din spaţiul subarahnoidian sau spinal, iar sângerarea se produce spontan;
- secundare – caz în care sângele provine din parenchimul cerebral.

 b). Hematomul extradural (epidural) → colecţie de sânge situată între dura-mater şi oasele craniene. Hematomul provine de cele mai multe ori din ruptura arterei meningee mijlocii sau a ramurilor acesteia.

Se asociază frecvent cu o fractură craniană şi se dezvolta mai rapid decât hematoamele subdurale. Acesta este cel mai adesea rezultatul unui traumatism cranian sever, precum cel cauzat de un accident de motor sau un accident auto.

Sângerarea rapidă cauzează un hematom, care apăsa asupra creierului, provocând o creştere rapidă a presiunii din interiorul capului (presiune intracraniană). Această presiune poate duce la leziuni cerebrale suplimentare.

c). Hematomul subdural → colecţie sangvină care se găseşte în spaţiul subdural, intre dura mater şi arahnoidă. Cauza acestei colecţii sangvine este în general un traumatism cu direcţie sagitală. Este de mai multe tipuri:

• hematoame subdurale acute → aceste hematoame se manifestă clinic în primele 3 zile de la traumatism. Conţinutul lor este format din cheaguri de consistenta moale, friabile. Sângele în stare lichidă este în cantitate mică. Apare după un impact cranio-cerebral forţe fiind însoţit de comă imediată sau după un interval liber de 24 ore. El este însoţit de semne de deficit neurologic şi constituie urgenţă neurochirurgicală.
• hematoame subdurale subacute → aceste tipuri se manifestă clinic între 3 şi 21 de zile după traumatism. Conţinutul lor este reprezentat de cheaguri gelatinoase, având o cantitate mai mare de sânge lichid. Periferia acestor hematoame este delimitata de o membrană fibrinoasă.
• hematoame subdurale cronice sau tardive → acestea apar dincolo de 3 săptămâni de la traumatismul cauzal. interval liber care poate merge până la câteva luni, putând fi consecinţa unui traumatism cranian aparent fără importanţă, dar şi urmărea unui tratament anticoagulant.

d). Hematomul intracerebral posttraumatic (hematomul intraparenchimatos) → se dezvoltă în primele 3 zile după un traumatism grav, cu evoluţie rapidă către comă. Asociat cu alte leziuni meningocerebrale, dezvoltându-se de obicei dintr-un focar de contuzie, este format din cheaguri de sânge lacăt (în curs de lichefiere). Formându-se de obicei mai către scoarţa (ceea ce îl diferenţiază de hemoragia cerebrală netraumatica, ce apare mai profund, interesând nucleii cenuşii bazali), o poate rupe mai ales atunci când se formează rapid.

Complicaţiile traumatismelor cranio-cerebrale 

a). Abcesul cerebral → complicaţie infecţioasă ce consta într-o colecţie de puroi conţinută într-o cavitate neoformată, rezultând în principal din necroza unei zone tisulare consecutivă inflamaţiei. Abcesele cerebrale sunt considerate procese expansive intracraniene şi sunt datorate acţiunii bacteriilor, fungilor sau paraziţilor. Jumătate din cazuri sunt complicaţii ale otitelor şi sinuzitelor.

b). Meningoencefalitele traumatice → inflamaţia meningelui şi a encefalului.

 

Traumatismele cranio - faciale (TCF) cel mai frecvent apar în urma accidentelor rutiere (lovitura frontală), agresiune, cădere.

Căştile motocicliştilor

Un număr semnificativ de leziuni la nivelul coloanei cervicale apare la victimele accidentelor cu motocicleta. În majoritatea cazurilor nu este necesară îndepărtarea caştilor, deoarece sunt fixe pe cap şi vor fi fixate de dispozitivele de imobilizare.

Casca va fi îndepărtată în următoarele situaţii:

• când vizorul împiedica deschiderea cailor aeriene sau când nu poate fi ventilat bolnavul;
• când casca este largă şi nu poate fi legată de dispozitivul de fixare al coloanei cervicale.

În cazul în care este necesară îndepărtarea căştii, acest lucru se face numai după imobilizarea manuală prealabilă a capului şi a gâtului. Este nevoie de minim două persoane.