Miliardele de celule ale organismului uman necesită un aport permanent de oxigen pentru desfăşurarea proceselor metabolice. În urma activităţilor celulare rezultă dioxid de carbon, care trebuie eliminat. Funcţia principală a sistemului respirator este schimbul permanent de gaze între organism şi mediu.
Aparatul respirator este format din totalitatea organelor care contribuie la realizarea schimburilor de gaze dintre organism şi mediul extern. Acest aparat are rolul de a asigura preluarea oxigenului din aer şi de a elimina dioxidul de carbon din organism.
Aparatul respirator este alcătuit din:
Căile aeriene (respiratorii) prin care aerul pătrunde şi iese din organism.
Plămânii → organele la nivelul cărora are loc schimbul de gaze.
Căile aeriene se împart în căi aeriene superioare şi inferioare.
Căile aeriene superioare sunt alcătuite din:
Cavitatea nazală → primul segment al căilor respiratorii. Este divizată de septul nazal în două cavităţi numite fose. Fosele nazale sunt căptuşite cu o mucoasa umedă, care are rolul de a încălzi aerul. Tot aici se găseşte mucusul, cu rol de a reţine impurităţile din aer. Deci nasul are rolul unui adevărat filtru.
Fosele nazale sunt căptuşite de mucoasa nazală, care prezintă două regiuni distincte: mucoasa olfactivă şi mucoasa respiratorie.
- Mucoasa olfactivă este situată în etajul superior al foselor nazale şi la nivelul ei se găsesc receptorii olfactivi, primul segment al analizatorului olfactiv.
- Mucoasa respiratorie căptuşeşte restul foselor nazale. Este vascularizată şi inervată şi conţine numeroase glande mucoase şi seroase a căror secreţie formează mucusul nazal.
Mucusul nazal reţine praful şi agenţii patogeni din aerul inspirat, iar lizozimul (enzimă antibacteriană) conţinut îi distruge parţial.
Faringe → un organ comun pentru calea aeriană şi digestiva.
Este un conduct musculo-fibros, lung de aproximativ 13 cm, care se întinde de la baza craniului până în dreptul vertebrei cervicale 6, unde se continuă cu esofagul. Are trei porţiuni:
- nazofaringele (partea superioară) comunică anterior cu cavitatea nazală prin choane. Pe pereţii laterali ai nazofaringelui se deschid trompele auditive (Eustachio), care fac legătura acestuia cu urechea medie. Este singura parte a faringelui cu rol exclusiv respirator, de vehiculare a aerului. La nivelul nazofaringelui, pe peretele posterior, se găsesc amigdalele faringiene. Inflamaţia acestora formează vegetaţiile adenoide (polipii), care îngreunează respiraţia nazală. La locul de deschidere al trompelor auditive în nazofaringe se găsesc amigdalele tubare.
- bucofaringele (partea mijlocie) comunică anterior cu cavitatea bucală, prin istmul bucofaringian. La nivelul bucofaringelui sunt dispuse amigdalele palatine, cele mai voluminoase, a căror inflamaţie se numeşte amigdalită.
- laringofaringele (partea inferioară) vine în raport anterior cu orificiul laringelui şi comunică inferior cu esofagul.
Ultimele două porţiuni sunt căi comune de transport ale aerului şi alimentelor, la nivelul lor având loc încrucişarea căii respiratorii cu calea digestivă.
Căile aeriene inferioare sunt alcătuite din :
Laringe → segment al căilor respiratorii superioare care îndeplineşte două roluri: conduce aerul către plămâni şi reprezintă principalul organ al fonaţiei.
Are un schelet cartilaginos, format din 3 cartilaje neperechi (epiglota, cartilajul tiroid şi cartilajul cricoid) şi 3 cartilaje pereche (cartilajele aritenoide, corniculate şi cuneiforme).
Mucoasa laringiană formează patru plici, numite corzi vocale: două superioare, numite corzi vocale false, cu rol pasiv în fonaţie şi două inferioare, numite corzi vocale adevărate deoarece participă activ la fonaţie. Spaţiul dintre corzile vocale se numeşte glotă.
Fonaţia (vorbirea) implică eliberarea intermitentă a aerului expirat, ceea ce determină vibraţia corzilor vocale adevărate. Sunetele articulate sunt produse cu ajutorul limbii, dinţilor şi buzelor.
Traheea → situată în continuarea laringelui şi are o lungime de 10-12 cm. Este formată din 18-20 de inele fibrocartilaginoase, incomplete posterior, care menţin lumenul traheal deschis permanent. Traheea este un organ fibrocartilaginos tubular care continuă laringele, întinzându-se de la extremitatea inferioară a acestuia până în mediastin, unde se bifurcă în cele două bronhii principale sau pulmonare, prin care circulă aerul necesar respirației din cavitatea bucală sau nazală în bronhii. Ea prezintă două neregularităţi numite depresiuni, şi anume depresiunea aortică, produsă de aortă, şi depresiunea tiroidiană, produsă de glanda tiroidă. Traheea este un organ elastic, putându-se alungi sau scurta ca un resort.
Bronhiile principale → ultimele segmente ale căilor respiratorii inferioare. La nivelul vertebrei T4-T5, traheea se împarte în cele două bronhii principale. Aceste bronhii pătrund în plămân prin hilul pulmonar, unde seramifică intrapulmonar, formând arborele bronşic. Cele două bronhii sunt inegale ca lungime şi calibru:
- bronhia dreaptă are o lungime de 2-3 cm, formată din 4-7 inele cartilaginoase şi cu un calibru mai mare;
- bronhia stângă este mai lungă, având 4-5 cm, formată din 7-13 inele cartilaginoase cu un calibru mai mic.
Plămânii
Plămânii sunt organele respiratorii propriu-zise, la nivelul lor având loc schimburile de gaze dintre organism şi mediu. Plămânii sunt aşezaţi în cutia toracică, de o parte şi de alta a inimii.
Plămânii sunt înveliţi în nişte membrane seroase care se numesc pleure. Rolul acestora este de asigura alunecarea plămânilor pe pereţii cavităţilor în care se găsesc în timpul mişcărilor respiratorii. Există două pleure, dreaptă şi stângă, corespunzătoare celor doi plămâni. Pleura este formată din două foiţe care se găsesc în continuare un acu cealaltă şi care formează un sac închis. Foiţa care înveleşte pereţii cavităţii toracice se numeşte pleură parietală, iar cea care înveleşte plămânii, pleura viscerală. Între cele două foiţe pleurale există cavitatea pleurală, care conţine o cantitate infimă de lichid pleural.
Între cele două foiţe pleurale există cavitatea pleurală, care conţine o cantitate infimă de lichid pleural. Presiunea din interiorul cavităţii pleurale este negativă (faţă de presiunea atmosferică), caracteristică importantă care asigură aderenţa plămânilor la cutia toracică. Plămânul drept are 700 g, fiind mai mare, iar cel stâng 600 g, fiind mai mic.
Plămânii ocupă aproape întreaga cavitate toracică, exceptând zona centrală, numită mediastin. Mediastinul este partea cuprinsă între feţele mediale ale celor doi plămâni, stern şi coloana vertebrală. Mediastinul, anterior, ajunge până la stern, posterior, până la coloana vertebrală, inferior, până la diafragmă, iar superior comunică larg cu baza gâtului.
Fiecare plămân prezintă: un vârf, o bază, trei feţe şi trei muchii (margini). Ca urmare:
- vârful plămânului depăşeşte cu 5 cm coasta I şi cu 2,5 cm clavicula;
- baza plămânului este mai largă, sprijinindu-se pe bolta diafragmului;
- faţa costală vine în raport cu coastele;
- faţa medială (internă, mediastinală) priveşte spre celălalt plămân;
- faţa diafragmatică corespunde bazei, fiind în raport cu diafragmul.
Faţa costală a plămânilor este convexă şi vine în raport cu coastele. Pe această faţă se găsesc şanţuri adânci, numite scizuri, care împart plămânii în lobi.
Plămânul drept prezintă două scizuri, care îl împart în trei lobi: superior, mijlociu şi inferior. Plămânul stâng are o singură scizură, care îl împarte în doi lobi: superior şi inferior.
Plămânul este o structură ierarhizată formată din:
Lobii pulmonari → 3 în plămânul drept, 2 în plămânul stâng. Fiecare lob pulmonar este format din segmente.
Segmente pulmonare → unitatea morfologică şi funcţională a plămânilor, fiecare plămân fiind format din câte zece segmente pulmonare. Fiecare segemnt este alcatuit la randul din urmatoarea structura ierarhica.
Lobulii pulmonari → unitatea morfologică şi funcţională a segmentului pulmonar.
Ca și structură funcțională, fiecare plămân este alcătuit din două categorii de formațiuni anatomice:
a). un sistem de canale aeriene intrapulmonare care formează arborele bronşic.
Arborele bronşic provine din ramificarea bronhiilor principale, după pătrunderea acestora în plămâni:
- bronhii lobare → structură asemănătoare cu a bronhiilor principale, 3 plaman drept, 2 in plaman stang;
- bronhii segmentare → inele fibrocartilaginoase discontinue;
- bronhii interlobulare → inele fibrocartilaginoase discontinue;
- bronhiole intralobulare → inelele cartilaginoase sunt înlocuite cu fibre musculare netede dispuse circular, care intervin în modificarea lumenului bronhiolei;
- bronhiole terminale - constituie ultimele ramificaţii ale arborelui bronşic, cu rol în conducere aerului.
b). un sistem de mici cavităţi globuloase în care se termină ramurile arborelui bronşic, numite alveole pulmonare, care formează cea mai mare parte a parenchimului pulmonar.
Bronhiole terminale se divid în bronhiole respiratorii. Bronhiola respiratorie şi toate formaţiunile care iau naştere din ea formează acinul pulmonar. Un acin este format din 3-5 canale alveolare care se termină în sacii alveolari. Pereţii sacilor alveolari sunt formaţi din alveole pulmonare.
Alveola pulmonară este o structură globuloasă, delimitată de peretele alveolar, format dintr-un epiteliu unistratificat, adaptat schimburilor gazoase. In cavitatea alveolară se găsesc numeroase macrofage libere, care distrug agenţii patogeni ajunşi la acest nivel odată cu aerul inspirat şi curăţă cavitatea de resturi celulare.
La suprafaţa alveolei se găseşte o bogată reţea de capilare pulmonare provenite din capilarizarea ramurilor arterelor pulmonare, care aduc sânge neoxigenat de la inimă.Membrana alveolo-capilară este formată din peretele alveolei pulmonare şi peretele capilarului pulmonar, care sunt intim asociate.
Oxigenul din aerul alveolar trece în sânge, iar dioxidul ce carbon din capilarul pulmonar trece în alveola pulmonară, fiind eliminat odată cu aerul expirat.
Vascularizaţia plămânilor
Plămânul are o dublă vascularizaţie:
- vascularizaţia funcţională este reprezentată de mica circulaţie. Reprezentată de cele două artere pulmonare dreaptă şi stângă, ramuri ale arterei pulmonare care îşi are originea în ventriculul drept. Artera pulmonară aduce la plămâni sânge încărcat cu bioxid de carbon (CO2). După ce are loc procesul de hematoză (transformare a sângelui venos în sange arterial prin eliminarea bioxidului de carbon si prin fixarea oxigenului din aerul introdus în plamani în timpul respiraţiei), sângele oxigenat este preluat de cele 4 vene pulmonare şi transportat în atriul stâng.
- vascularizaţia nutritivă face parte din marea circulaţie şi este asigurată de arterele şi venele bronşice. Arterele bronşice sunt ramuri viscerale ale aortei toracice. Sângele venos al plămânilor colectat de venele bronşice şi ajunge în final în vena cavă superioară.
Respiraţia
Aerul pătrunde în plămâni pe căile respiratorii cu ajutorul contracţiei muşchilor cutiei toracice numiţi muşchi respiratori. Acesta este actul inspirației. Apoi muşchii respiratori se relaxează şi se contractă muşchii expiratori, ca urmare o parte din aerul din plămâni se elimină; acesta este procesul expiraţiei. Inspiraţia şi expiraţia se repetă în ritm de 12-18/minut în funcţie de nevoile organismului. Variează în funcţie de vârstă şi sex (este mai accelerată la copii şi la femei).
Valori normale ale frecvenţei respiratorii:
- Nou-născuţi a 40 - 60 / min
- Copii 20 - 30 / min
- Adulţi 12 - 18
Tahipnee → 18 – 25 / min
Polipnee → peste 25 / min
Bradipne → sub 12 / min
Apnee → lipsa respiraţiei
Dispnee → jena în respiraţie
Gaspuri → respiratii agonale
Măsurarea frecvenței respiratorii se face timp de un minut având mâna aşezată pe toracele pacientului, se numără expansiunile toracice fără ca pacientul să conştientizeze acest lucru.
Alte tipuri de respirații:
Respirația de tip Cheyne-Stokes → respirație periodică, caracterizată prin alternanțe de polipnee și apnee. Respirațiile cresc progresiv în amplitudine și frecvență, ating un apogeu, apoi descresc până ce încetează. Perioada de apnee durează 10 până la 20 de secunde, după care ciclul reincepe. Acest tip de respirație se întâlnește în insuficiența cardiacă stângă, în ateroscleroza cerebralî, în tumori și accidente vasculare cerebrale, uremii etc.
Respirația de tip Kussmaul → respirație în patru timpi: inspirație-pauză-expirație-pauză. Mișcările respiratorii sunt profunde și zgomotoase. Apare în coma diabetică.
Respirația de tip Biot → se caracterizează prin cicluri de respirații întrerupte de perioade de apnee de 5 până la 20 de secunde. Este o respirație agonica.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu