SISTEMUL NERVOS

    Sistemul nervos, alături sistemul endocrin, asigură coordonarea funcţiilor organismului şi integrarea sa în mediul înconjurător. Celule sistemului nervos comunică prin semnale rapide şi specifice – impulsurile nervoase - determinând răspunsuri imediate, pe când sistemul endocrin reacţionează mai lent, prin intermediul hormonilor, eliberaţi în sânge sau limfă.

STRUCTURA

Pe plan anatomic, sistemul nervos este format din două ansamble distincte, sistemul nervos central şi sistemul nervos periferic.

I. SISTEMUL NERVOS CENRAL (nevrax)

Denumit și nevrax care se ocupă cu prelucrarea informației venită de la receptori (de exemplu, receptori vizuali, tactili, de durere etc.) și generarea de răspunsuri. Este format din miliarde de neuroni (celule nervoase) conectați între ei și dintr-un țesut de susținere interstițial (nevroglie). Este alcătuit din:

-  encefal (creierul, cerebelul, trunchiul cerebral), protejat de craniu;

-  măduva spinării (o structură cilindrică ce curge în interiorul coloanei vertebrale).

1. Encefalul

Encefalul este situat în cutia craniană şi în alcătuirea lui intră: trunchiul cerebral, cerebelul, diencefalul şi cele două emisfere cerebrale, foarte dezvoltate la om, acoperind aproape în întregime celelalte părţi constitutive ale encefalului.

Encefalul este învelit de trei foiţe conjunctive, meningele cerebrale, care se continuă la nivelul orificiului occipital cu meningele spinale. Meningele cerebral este alcatuit din trei straturi:

• dura mater aderă intim la oaselor craniului, constituind periostul intern al acestora;
• arahnoida este un ţesut conjuctiv, avascular, aderent la duramater. Între ea şi piamater există lichid cefalorahidian (LCR);
• pia mater  puternic vascularizată şi aderă la suprafaţa structurilor encefalului.

Encefalul este protejat de către oasele cutiei craniene, membranele meningeale, lichidul cefalorahidian.

Encefalul ocupa cutia craniana si contine elementele:

a). Trunchiul cerebral

Format din trei etaje: bulbul (măduva prelungită), puntea lui Varolio (protuberanţa) şi pedunculii cerebrali (mezencefal). Uneşte encefalul cu măduva spinării.

Bulbul şi puntea au o porţiune ventrală, în care predomină substanţa albă, şi o porţiune dorsală, în care predomină substanţa cenuşie.

Substanţa albă asigură conexiunile de la un punct la altul al encefalului, precum şi între encefal şi măduva. Substanţa cenuşie asigură receptarea informaţiilor, analizarea lor şi elaborarea răspunsurilor (contracţiile musculare, de exemplu).

Funcţiile trunchiului cerebral :

Unele funcţii ale trunchiului cerebral se desfăşoară la nivelul componentelor sale, iar altele sunt realizate de ansamblul elementelor care îl formează.

La nivelul bulbului, întâlnim două funcţii fundamentale ale SN: funcţia reflexă şi funcţia de conducere.

În bulb se închid numeroase reflexe, dintre care unele au rol vital. Distrugerea bulbului duce la moarte imediată. Principalele reflexe bulbare sunt acelea care asigură reglarea a trei funcţii cardinale ale organismului: digestia, circulaţia şi respiraţia.

Puntea este sediul a numeroase reflexe, dintre care enumerăm: reflexul cornean de clipire (produce închiderea pleoapelor la stimularea corneei), reflexul auditiv de clipire (clipit reflex, determinat de un zgomot neaşteptat), reflexele masticator, salivator al glandelor submaxilare şi sublinguale, lacrimal, de supt, maseterin (reflex miotatic al muşchilor maseteri).

b). Diencefalul

Mai este denumit şi creierul intermediar fiind aşezat deasupra mezencefalului şi sub emisferele cerebrale, care îl acoperă. În unele clasificări este introdus în structura creierului propriu-zis (mare).

Structural este compus din: talamus, metatalamus, epitalamus, hipotalamus. În legatură strânsă cu diencefalul sunt douaăglande endocrine hipofiza pe partea ventrală și epifiza pe partea dorsală.

Hipotalamusul este partea din diencefal conectată la reglarea activităţii viscerale, la activitatea sistemului nervos vegetativ şi la reglarea sistemului endocrin.

Hipotalamusul reprezintă centrul superior de integrare, reglare şi coordonare ale funcţiilor principale ale organismului. Are legături strânse cu scoarţa cerebrală, mai ales cu sistemul limbic, participând la integrarea vegetativo-somatică şi la elaborarea reacţiilor instinctive şi emoţionale.

Talamusul → sunt de fapt doua structuri de marimea unor nuci, impartite si ele in mici nuceli. Sunt un fel de de relee situate deasupra trunchiului cerebral, care primesc informatiile venite de la diferitele organe de simt si le analizeaza inainte de la le trimite la cortexul cerebral.

Metatalamus → este format din cele doua perechi de corpi geniculati, 2 mediali (stâng si drept) si 2 laterali (stâng si drept), care sunt situați înapoia talamusului. Corpul geniculat medial reprezintă releul talamic al căii auditive, în timp ce corpul geniculat lateral reprezintă releul talamic al căii vizuale.

Epitalamus → este constituit din glanda epifiză și nucleul habenular, legat de centrii olfactivi de la baza emisferelor cerebrale. Nucleul habenular intervine in orientarea capului în funcție de sursa olfactivă (de miros).

c). Cerebelul

Se află în cutia craniană în partea inferioară, posterioară a acesteia. Este poziţionat în spatele trunchiului cerebral. Cerebelul are forma unui fluture, prezentând o porţiune mediană, vermisul, şi două porţiuni laterale, voluminoase, numite emisferele cerebeloase.

Din punct de vedere funcţional şi filogenetic, cerebelul poate fi împărţit în trei zone: arhecerebelul, paleocerebelul şi neocerebelul.

• Arhecerebelul cu nucleii vestibulari bulbari şi intervine în menţinerea echilibrului.
• Paleocerebelul are rol în reglarea tonusului muscular, la nivelul lui sosind fasciculele spino-cerebeloase.
• Neocerebelul are legături cu scoarţa cerebrală a lobului frontal şi intervine în coordonarea mişcărilor voluntare complexe.

d). Emisferele cerebrale (creierul mare)

Reprezintă partea cea mai voluminoasă a sistemului nervos central. Sunt separate prin fisura longitudinală şi unite în profunzimea ei prin corpul calos, comisura anterioară, comisura posterioară şi comisura fornixului. Se mai numește telencefal.

Fiecare emisferă asigură controlul motricității și al sensibilității din jumătatea de corp opusă: fibrele nervoase ajung în partea opusa corpului, traversând linia mediană a trunchiului cerebral sau a măduvei spinării. Emisfera dreaptă acționează asupra părții stângi a corpului și invers.

Structura emisferelor cerebrale

Emisferele cerebrale sunt constituite din substanţă cenuşie şi substanţă albă.

Substanţa cenuşie este dispusă la suprafaţa emisferelor, unde formează scoarţa cerebrală (cortexul cerebral) şi la baza emisferelor, unde formează nucleii bazali.

   Scoarța cerebrală este stratul exterior de la nivelul creierului. El este împărţit în mai mulţi lobi: frontal, parietal, temporal şi occipital. Reprezintă etajul superior de integrare a activităţii sistemului nervos.

Segmentul cel mai evoluat al nevraxului, centrul integrator al senzaţiilor, motricităţii, conştiinţei, voinţei, învăţării, memoriei, stărilor emoţionale şi comportamentale. Cortexul cerebral este stratul exterior de la nivelul creierului. Suprafaţa scoarţei cerebrale variază între 1400 - 2800 cm², din care mai puţin de jumătate este vizibilă la suprafaţă, restul fiind ascunsă în şanţuri şi fisuri. Grosimea ei este între 1,5 - 4,5 mm. Scoarţa cerebrală este divizata, în funcţie de apariţia pe scala evolutivă, în arhicortex, paleocortex (sistemul limbic) şi neocortex. Neocortexul este cel mai nou apărut şi constituie aproximativ 90% din totalitatea cortexului cerebral.

   Nucleii bazali sunt sub formă de grămezi și sunt aşezaţi la baza emisferelor cerebrale, deasupra şi lateral de talamus, în plină masă de substanţă albă. Ansamblul lor mai poartă numele de corpul striat. Reprezintă etajul cel mai înalt de integrare al mișcarilor involuntare, automate. La nivelul lor se elaborează și unele comenzi voluntare pentru mișcări de ansamblu ca înclinarea corpului în față-spate, înclinarea laterală, mișcări de răsucire a trunchiului, rotația corpului sau mișcări globale în articulația umărului și corpului. Rolul lor  preponderent este în reglarea mișcărilor involuntare (tonus, postură, echilibru) dar și a celor automate cum este de exemplu mersul în care mișcarea este inițiată voluntar de scoartă dar continuată apoi automat fără preocuparea specială a individului.

Substanța albă se află în partea centrală a emisferelor cerebrale şi este formată din trei tipuri de fibre nervoase: fibre de asociaţie, comisurale şi de proiecţie. Este un tesut de culoare albicioasa care asigura transmiterea influxului nervos de la un centru nervos la celalalt sau de la un centru nervos la un nerv.

2. Măduva spinării

   Măduva spinării este un segment al sistemului nervos central aşezat în canalul vertebral. Lungimea măduvei este de 43-45 cm, cu variaţii individuale. Limita superioară a măduvei corespunde găurii occipitale sau emergenţei primului nerv spinal (C1), iar limita inferioară se află în dreptul vertebrei L2. Faptul că măduva îşi are limita inferioară în dreptul vertebrei L2 se explică prin ritmul de creştere a măduvei. Tot din această cauză, rădăcinile nervilor spinali lombari şi sacrali au o direcţie oblică în jos. Măduva spinării nu ocupă toată grosimea canalului vertebral. Între peretele osos al vertebrelor şi măduvă se află cele trei membrane ale meningelor vertebrale care asigură protecţia şi nutriţia măduvei.

Sub vertebra L2, măduva se prelungeşte cu conul medular, iar acesta cu filum terminale, care ajunge la coccis pe faţa posterioară a celei de-a doua vertebre coccigiene. De o parte şi de alta a conului medular şi filum-ului terminale, nervii lombari şi sacral, cu direcţie aproape verticală, formează „coada de cal”.

Măduva spinării are două funcţii principale

În primul rând, ea funcţionează ca un sistem de conducere în ambele sensuri între creier şi sistemul nervos periferic. Această funcţie este îndeplinită prin intermediul neuronilor senzitivi şi motori; fibrele acestora din urmă formează fascicule lungi, ce pleacă din diferite parţi ale creierului. Ele coboară pe distanţe variate prin măduva spinării şi la capătul lor la mare distanţă de creier, vin în contact cu dendritele sau cu corpii celulari ai neuronilor senzitivi sau motori aparţinând sistemului nervos periferic. Mesajele pot fi transmise prin intermediul sinapselor, între neuronii periferici şi cei spinali.

A doua funcţie a măduvei spinării este funcţia reflexă prin care se controlează activităţile reflexe simple. Aceasta se obţine prin neuroni, ale căror prelungiri se extind pe distanţe mici în sus şi în jos prin măduva spinării şi prin interneuroni care transmit mesajele direct între neuronii senzitivi şi cei motori.

Meningele spinal

Sistemul nervos central, respectiv măduva spinării şi encefalul sunt învelite în trei membrane care poartă numele de meninge.  Aceste foițe au rolul de protecție a sistemului nervos.

Membrana exterioară se numeşte dura mater. Are o structură fibroasă, rezistentă şi este separată de peretele canalului vertebral prin spaţiul epidural.
Arahnoida are o structură conjunctivă şi este separată de dura mater prin spaţiul subdural şi de pia mater prin spaţiul subarahnoidian, care conţine lichidul cefalorahidian sau cerebrospinal (LCR).
Pia mater este o membrană conjunctiv-vasculară cu rol nutritiv, care înveleşte măduva la care aderă intim, pătrunzând în şanţuri şi fisuri. În grosimea ei se găsesc vasele arteriale. Prelungirile piei mater, împreună cu ramurile arteriale şi cu celule gliale, formează în substanţa nervoasă bariera hematoencefalică.

Lichidul cerebrospinal este o soluţie limpede, asemănătoare plasmei sanguine din care provine. Compoziţia sa diferă de aceasta, conţinând mai puţine proteine, vitamina C şi glucoză. Are rol de protecţie a organelor nervoase şi facilitează schimburile de substanţe dintre acestea şi sânge.

Structura măduvei spinării

Măduva spinării este formată din substanţă cenuşie, dispusă în centru, sub formă de coloane, având în secţiune transversală aspectul literei „H” şi substanţă albă la periferie, sub formă de cordoane.

Substanţa cenuşie

Este constituită din corpul neuronilor. Bara transversală a „H”-ului formează comisura cenuşie a măduvei, iar porţiunile laterale ale „H”-ului sunt subdivizate în coarne:

• anterioare - conțin neuroni somatomotori, ce coordonează activitatea musculaturii striate și ai căror axoni constituie rădăcinile anterioare ale nervilor spinali.
• posterioare - conțin neuroni somatosenzitivi și intercalari (de asociație). Axonii unor neuroni somatosenzitivi formează căile ascendente, ce conduc informațiile de la diverși receptori către cortexul cerebral.
• laterale - conțin neuroni vegetativi,iar in jumatatea anterioara neuroni visceromotori. Cei situați în partea anterioară coordonează motilitatea musculaturii netede, iar cei situați în partea posterioară recepționează impulsurile de la viscere.

Comisura cenuşie prezintă în centru, canalul central sau ependimar care conţine LCR şi, în sus, la nivelul trunchiului cerebral, se dilată,formând ventriculul IV. Între coarnele posterioare și cele laterale și în jurul canalului ependimar se găsește substanța reticulată, formată din grupuri de neuroni așezați în rețea.

Substanța albă

Este dispusă la periferie, este formată in marea majoritate din prelungiri ale neuronilor (axoni mielinizati) şi din celule gliale. Substanţa albă este formată din trei perechi de cordoane: două anterioare, două posterioare şi două laterale. Acestea sunt formate din fascicule (tracturi) de fibre nervoase, care au funcţia de a conduce impulsuri nervoase:

• Cele care conduc informaţiile în sens ascendent, de la măduvă spre etajele superioare ale sistemului nervos central, constituie fasciculele ascendente. Sunt numite şi fascicule ale sensibilităţii, deoarece intră în alcătuirea căilor nervoase ale sensibilităţii.
• Fasciculele care conduc comenzile elaborate de scoarţa cerebrală sau de centrii subcorticali, în sens descendent la măduva spinării, constituie fasciculele descendente sau ale motilităţii.

 

II. SISTEMUL NERVOS PERIFERIC

Sistemul nervos periferic cuprinde acele componente ale sistemului nervos, care se află în afara creierului şi a măduvei spinării (cele două formând sistemul nervos central): nervii cranieni, nervii spinali şi ganglionii spinali cu prelungirile lor.

SNP se împarte la rândul său în două componente:

 1. Sistemul nervos somatic (de relaţie cu mediul extern)

Asigură legătura dintre organism şi mediul său de viaţă. Comandă mișcările și poziția corpului și permite perceperea de către piele a diferitelor senzații (tactile, caldură, durere) și descoperirea prin celelalte organe de simț a mediului înconjurător (văz, auz, miros). Sistemul nervos somatic are un rol dublu. În primul rând, colectează informații din mediul extern, de la organele de simț, cum ar fi ochii. Semnalele de la acești receptori sunt transportate apoi către sistemul nervos central, prin fibrele senzitive (aferente). În al doilea rând, transmite mesaje prin fibrele motorii (eferente) de la sistemul nervos central la mușchii scheletici, inițiind astfel mișcarea.

2. Sistemul nervos vegetativ sau autonom (SNV)

Gestionează acțiunile care nu se află sub control conștient. El controlează, de exemplu, funcțiile vitale precum respirația și bătăile inimii, dilatarea și constricția pupilelor, digestia etc. Sistemul nervos vegetativ asigură coordonarea reflexă, automată, a activităţii organelor interne în vederea menţinerii homeostaziei şi a adaptării permanente a organismului la condiţiile variabile ale mediului extern şi intern.

Întregul sistem autonom este controlat de o zonă din creier numită hipotalamus. Dacă, de exemplu, nivelul oxigenului scade în urma efortului, hipotalamusul comanda sistemului autonom creşterea frecvenţei cardiace pentru a furniza mai mult sânge oxigenat.

Sistemul nervos vegetativ este format dintr-o parte centrală (centrii nervoşi vegetativi) şi o parte periferică (fibre nervoase şi ganglioni vegetativi). După funcţia pe care o îndeplineşte, sistemul nervos vegetativ se împarte în sistem nervos simpatic, sistem nervos parasimpatic, care acţionează antagonic și sistemul nervos enteric.

Sistemul nervos simpatic

Este format dintr-o portiune centrala (alcatuită din neuronii vegetativi ai coarnelor anterioare medulare toracolombare (C8-L3) și una periferica (formată din ganglioni laterovertebrali şi ganglioni prevertebrali).

Pune organismul în stare de alertă şi îl pregăteşte pentru activitate. El acţionează prin intermediul a doi neuro - transmiţători, adrenalina noradrenalina. El este responsabil de așa numita reacție fight or flight adică reactia de fugă sau luptă în cazul unui pericol. Reacția de fugă sau luptă mai este cunoscută și sub numele de răspunsul simpato-adrenal. Acest sistem creşte activitatea şi respiratorie, dilata bronhiile şi pupilele, contracta arterele, face să fie secretata sudoarea în schimb, el frânează funcţia digestivă.

Sistemul nervos simpatic acționeaza autonom, fară control conștient, și pregătește corpul pentru acțiuni în situații periculoase.

În concluzie, simpaticul intervine în: exerciţii fizice, excitare/stres, situaţii de urgenţă, ruşine.

Sistemul nervos parasimpatic

Este, ca regula generală, responsabil de punerea în stare de odihnă a organismului. El acționează prin intermediul unui neurotransmițător, acetilcolina, și încetinește ritmul cardiac, stimulează sistemul digestiv și limitează contracțiile sfincterelor.

Efectele generale ale parasimpaticului sunt de a favoriza digestia, asimilația, somnul. Datorită efectului excitator asupra aparatului digestiv, prin stimularea secreției glandelor digestive și a intensificării motilității digestive, parasimpaticul este socotit ca fiind un sistem anabolic, în opoziție cu simpaticul care este predominant catabolic.

Activitatea parasimpaticului este cel mai bine sugerată de un individ care se relaxează după masă şi citeşte ziarul: presiunea sangvină şi ritmul cardiac sunt la nivel normal scăzut, tractul digestiv este activ în digerarea alimentelor; pupilele sunt în constricţie (mioză), cristalinul este acomodat pentru vederea de aproape etc

Se poate spune, într-un mod foarte simplificat, că sistemul nervos parasimpatic funcționează invers față de sistemul simpatic. Totuși, în unele țesuturi funcționează mai degraba împreuna.

Sistemul nervos enteric

Cconstituit dintr-o rețea de neuroni ce controlează sistemul digestiv. Mai este numit „al doilea creier” sau sistemul nervos de la nivelul intestinului. Determina miscarile tractului gastrointestinal, regleaza secretia de acid gastric, modificările fluxului sangvin local împreună cu eliberarea hormonilor intestinali și interactionează cu sistemul imunitar din intestin. Deși apar interacții complexe între toate componentele sistemului nervos autonom, sistemul nervos enteric este capabil să susțină activitatea reflexă locală independent de sistemul nervos central.

Nervii

Legătura dintre SNC și restul tesuturilor și organelor se face prin sistemul nervos periferic. Această legătură este asigurată de nervi definiți ca niște cordoane albe, suple, rezistente la tracțiune, al căror calibru variază de la origine până la terminațiile lor ca urmare a desprinderii de ramuri sau ramificații colaterale. Nervii (cranieni sau spinali) leagă sistemul cerebrospinal de organe și invers, în funcție de polarizarea influxului nervos.

Din sistemul nervos central pornesc 31 de perechi de nervi rahidieni (spinali) care își au originea în măduva spinării și 12 perechi de nervi cranieni care iși au originea în encefal. Separat de aceste perechi de nervi somatici, există și nervi vegetativi conținând fibre viscero-senzitive și viscero-motoare.

Aşadar, nervul reprezintă o aglomerare de prelungiri ale neuronului. Neuronul este o celulă nervoasă, nervul fiind o aglomerare de axoni şi dendrite.

Majoritatea nervilor au o componență somatică, dar și una vegetativă. De exemplu, nervul facial are o componentă somatică, pentru că inervează musculatura mimicii, dar are și o funcție vegetativă, prin controlul funcției glandei lacrimale și a glandelor salivare sublinguală și submandibulară.

În funcţie de direcţia de transmitere a impulsului nervos, nervii se clasifică în: nervi senzitivi, motori şi micşti. Cei mai mulţi nervi sunt micşti, conţinând atât fibre senzitive (conduc impulsurile de la receptorii periferici la axul cerebro-spinal), cât şi fibre motorii (conduc impulsurile de la centrul nervos la efectori: muşchi şi glande).

Funcțiile și proprietățile nervului

• Funcție senzorială: transmite informații de la receptori la centri de comandă;
• Funcție efectoare: transmite informații (comenzi ) de la centri de comandă la organe efectoare.

Nervul are două proprietăți:

• Excitabilitatea, este proprietatea de a răspunde la acțiunea unui element excitant din mediul exterior;
• Conductibilitatea, este proprietatea de a conduce excitația de la organul la care s-a generat, până la organele nervoase dar și invers (adică funcțiile prezentate mai sus).

Ganglionul nervos → îngrămădire de celule, formând o mică umflătură pe traiectul nervilor. Un ganglion nervos conţine corpii celulari ai neuronilor (celule nervoase), micile centre de comandă ale neuronilor ale căror prelungiri formează nervii.

Nervii spinali

Nervii spinali sau rahidieni, în număr de 31 de perechi, au originea în măduva spinării şi constituie căile de conducere a influxului nervos spre/şi de la măduva spinării. Nervii spinali sunt nervi micşti, fiind alcătuiţi din fibre senzitive şi fibre motorii.

Nervii spinali aparţin sistemului nervos somatic periferic. El constituie căile de conducere a impulsurilor nervoase  receptori – centrii nervoşi medulari – organul efector).

Nervii spinali sunt MICŞTI, în număr de 31 de perechi:

- 8 cervicali;

- 12 toracali;

- 5 lombari;

- 5 sacrali;

- 1 coccigian.

Nervul spinal este format din două rădăcini, trunchi şi ramuri. Nervii spinali sunt formaţi din două rădăcini:

→ anterioară (ventrală), motorie;

→ posterioară (dorsală), senzitivă, care prezintă pe traiectul ei ganglionul spinal.

Nervii cranieni

Reprezintă componenta craniană a sistemului nervos periferic, fiind nervi cu origine la nivelul encefalului. Omul posedă 12 perechi de nervi cranieni, dintre care 10 îşi au originea aparentă în trunchiul cerebral. Nervii cranieni asigură inervaţia senzitivo-motorie a extremităţii cefalice şi de asemenea importante funcţii senzoriale. Dupa caz, ei transporta stimulii de la organele de simt pana la creier, transmit comenzile motorii ale creierului catre diferiti muschi.

Tipuri de nervi → nervul olfactiv, optic (transmite informaţia vizuală), nervul oculomotor (inervează muşchiul ridicător al pleoapei), nervul facial (inervează muşchii feţei, a gâtului şi permite închiderea gurii), nervul spinal (controlează muşchiul sternocleido - mastoidian → înclinarea capului de aceeaşi parte şi rotirea spre partea opusă), etc.

Reglarea nervoasă a funcţiilor corpului se bazează pe activitatea centrilor nervoşi care prelucrează informaţiile primite şi apoi elaborează comenzi ce sunt transmise efectorilor. Din acest punct de vedere, fiecare centru nervos poate fi separat în două compartimente funcţionale:

1. compartimentul senzitiv, unde sosesc informaţiile culese la nivelul receptorilor;
2. compartimentul motor, care transmite comenzile la efectori.

Aşadar, fiecare organ nervos are două funcţii fundamentale: funcţia senzitivă şi funcţia motorie.

Mecanismul fundamental de funcţionare a sistemului nervos este actul reflex (sau simplu, reflexul). Reflexul reprezintă reacţia de răspuns a centrilor nervoşi la stimularea unei zone receptoare. Baza anatomică a actului reflex este arcul reflex, alcătuit din cinci componente anatomice: receptorul, calea aferentă, centrii nervoşi, calea eferentă şi efectorii.

A). Receptorul

Structură excitabilă care răspunde la stimuli prin variaţii de potenţial gradate proporţional cu intensitatea stimulului. Majoritatea receptorilor sunt celule epiteliale diferenţiate şi specializate în celule senzoriale (gustative, auditive, vestibulare).

Receptorii sunt de mai multe tipuri:

a). După tipul excitantului:

• termoreceptori (care sesizează schimbările de temperatură, unii receptori fiind specializaţi pentru senzaţia de cald şi alţii pentru senzaţia de rece);
• nocireceptori (sau receptori ai durerii), care detectează leziuni tisulare, indiferent dacă acestea sunt de natură fizică sau chimică);
• receptori electromagnetici, care detectează lumina la nivelul retinei;
• chemoreceptori, care detectează gustul (situaţi în cavitatea bucală), mirosul (situaţi în cavitatea nazală), nivelul oxigenului în sângele arterial, concentraţia dioxidului de carbon şi alte substanţe importante în biochimia organismului.

b). În funcţie de provenienţa stimulului:

• exteroreceptori care primesc stimuli din afara organismului;
• interoreceptori care primesc stimuli din interiorul organismului (baroreceptori, chemoreceptori).

c). În funcţie de tipul de senzaţie:

• proprioreceptori – informează despre poziţia corpului şi permit controlul mişcării;
• receptori cutanaţi – includ receptorii pentru presiune, tact, vibraţii, cald, rece şi durere.

B). Calea aferent[ă

Receptorii vin în contact sinaptic cu terminaţiile dendritice ale neuronilor senzitivi din ganglionii spinali sau din cei de pe traiectul unor nervi cranieni (senzitivi şi micşti).

C). Centrii nervoși

Se înţelege totalitatea structurilor din sistemul nervos central care participă la actul reflex respectiv.

D). Calea eferentă

Reprezintă axonii neuronilor motori somatici şi vegetativi prin care se transmite comanda către organul efector.

E). Efectorii

Pentru sistemul nervos somatic, efectorii sunt muşchii striaţi, iar pentru sistemul nervos vegetativ sunt muşchii netezi, glandele endocrine şi cele exocrine.

Sistemul nervos este format din ţesutul nervos, constituit din celule specializate (neuroni) şi din celule de susţinere (celule nevroglice sau gliale).

Neuronul

Reprezintă unitatea morfo-funcţională a sistemului nervos. Neuronii sunt celule înalt specializate, care au capacitatea de a genera şi conduce semnale de natură electrochimică - impulsurile nervoase. Neuronii au unele particularităţi care îi diferenţiază de alte tipuri celulare:

• sunt celule care şi-au pierdut capacitatea de a se divide;
• sunt extrem de longevive, putând funcţiona optim toată viaţa;
• au o rată metabolică înaltă, necesitând un aport continuu de oxigen şi glucoză fără de care mor în 6-7 minute.

Neuronii se disting printr-o mare varietate de forme şi dimensiuni, dar indiferent de tipul lor, sunt formaţi din corp celular şi prelungiri.

Funcţionarea sistemului nervos face să intervină un lanţ de neuroni, care se articulează între ei prin sinapse, neuronul asigura conducerea influxului nervos, iar sinapsa asigura transmisia acestui influx fie de la un neuron la altul, fie de la un neuron la un organ-tinta, de exemplu, muşchiul în cazul unei sinapse neuromusculare. Această transmisie este realizată prin intermediul unei substanţe chimice denumită neurotransmiţător.

Un neuron este constituit dintr-un corp celular (soma) în care se găseşte un nucleu şi din prelungiri: axonii pe de o parte, dendriticele de cealaltă parte.

Corpul celular (pericarionul) este centrul metabolic şi de sinteză al neuronului.

Axonul este proiecţia neramificată a unui neuron, care conduce impulsul nervos dinspre corpul celular (soma) spre periferie (conducere centrifugă), unde contactează alte celule nervoase, glande sau muşchi prin sinapse. Axonii pot fi foarte lungi, de exemplu cei mai lungi axoni sunt cei care formează nervul sciatic, adică cei care pleacă din baza coloanei vertebrale şi ajung în degetul mare al fiecărui picior: pot avea până la un metru.

În porţiunea terminală se ramifica în aşa numiţii “ butoni terminali”, care conţin vezicule cu mediatori chimici, ce mediază transmiterea influxului nervos la nivelul sinapselor. Sinapsa este regiunea de comunicare dintre doi neuroni sau un neuron şi un organ efector (muşchi, glandă etc.).

Dendritele, la nivelul cărora influxul nervos circulă centripet (majoritatea neuronilor au mai multe dendrite). Dendritele, în porţiunea lor iniţială, sunt mai groase, apoi se subţiază. Ele recepţionează impulsul nervos şi îl conduc spre corpul neuronului.

Clasificarea funcţională a neuronilor:

• neuronii senzitivi (aferenţi) transmit impulsurile nervoase dela periferie spre măduva spinării sau encefal. Aceştia pot fi somatosenzitivi (culeg informaţii de la receptorii din tegument, muşchi, oase şi articulaţii) sau viscerosenzitivi (culeg informaţii de la organele interne). Din această categorie fac parte neuronii pseudounipolari şi cei bipolari.

• neuronii motori (eferenţi) transmit impulsurile nervoase de la encefal sau măduvă spre periferie, la efectori (muşchi sau glande). Pot fi neuroni somatomotori (conduc comenzile la muşchii scheletici) sau visceromotori (conduc comenzile la muşchii netezi din structura organelor interne, a vaselor de sânge şi la glande). Neuronii motori sunt neuroni multipolari.

• neuronii de asociaţie (intercalari) sunt cei mai numeroşi, constituind 99% dintre neuroni. Sunt localizaţi în axul cerebrospinal şi sunt dispuşi între neuronii senzitivi şi cei motori. Toţi neuronii de asociaţie sunt neuroni multipolari, cu forme variate.

Celulele gliale

Celula nevroglică, numită şi celula glială sau gliocit, reprezintă cel de-al doilea constituent al ţesutului nervos. Aceste celule au importante funcţii trofice şi metabolice. Ele participă în procesele de apărare şi de reparare a ţesutului nervos, precum şi în cel de sintetizare a mielinei. Spre deosebire de neuroni, ele nu sunt excitabile şi nici nu conduc impulsul nervos şi au posibilitatea de a se divide toată viaţa. Fiind dotate cu capacitate mitotică şi proliferativă, celulele gliale sunt singurele elemente ale ţesutului nervos care dau naştere tumorilor cerebrale. Ele au o mare capacitate regenerativă, iar modificările lor calitative şi cantitative reprezintă criterii de diagnostic pentru diferitele afecţiuni nervoase.

Celulele gliale sunt de doua tipuri: nevrogliile (celulele gliale de la nivelul sistemului nervos central) si  celulele gliale de la nivelul sistemului nervos periferic.

Nevrogliile sunt de patru tipuri:

• Astrocitele sunt cele mai numeroase celule gliale. Ele ancorează neuronii de capilarele sanguine şi controlează astfel schimburile dintre aceştia şi sânge. Se comporta ca o bariera fiziologica (bariera hemato-encefalica ) care nu permite trecerea din sange in sisemul nervos a unor substante nocive, controland astfel mediul chimic din jurul neuronilor fiinda astfel implicate in raspusnul imun al tesutului nervos.

• Microgliile sunt celule de dimensiuni mici, cu ramificaţii bogate, care protejează neuronii de agenţii patogeni şi de acumularea de resturi celulare, având rol fagocitar.

• Celulele ependimare se găsesc la nivelul ventriculilor cerebrali (cavităţi existente în interiorul creierului) şi ai canalului ependimar contribuind si ele la formarea barierei hemato-encefalice.

• Oligodendrocitele formează teaca de mielină a fibrelor nervoase de la nivelul măduvei spinării şi creierului.

Celulele gliale de la nivelul sistemului nervos periferic sunt:

• Celulele satelite se gasesc la nivelul ganglionilor nervosi unde formeaza capsule in jurul neuronilor avand un rol de protectie de control al neuronilor.
• Celulele Schwann sunt dispuse în jurul fibrelor nervoase periferice, formând tecile acestora: teaca de mielină şi teaca Schwann. Teaca de mielină rezultă din înfăşurarea membranei plasmatice a celulelor Schwann în jurul axonului. Celulele Schwann au rol major in conducerea impulsului nervos si in regenerarea nervoasa periferica.

Pentru o mai buna îțtelegere a termenilor specifici sistemului nervos, sunt necesare următoarele precizări:

• în sistemul nervos central (SNC), grupările de corpi celulari ai neuronilor, fibrele nervoase amielinice și nevrogliile formează substanța cenușie, organizată sub formă de coloane, nuclei nervoși sau cortex-scoarța ( funcțional constituie centrii nervoși );
• în sistemul neros periferic (SNP), grupările de corpi celulari formeaza ganglionii nervoși. Aceștia pot fi ganglioni senzitivi, de pe traiectul nervilor spinali și a unor nervi cranieni sau ganglioni vegetativi, simpatici și parasimpatici.
• în sistemul nervos central, fibrele nervoase mielinizate formează substanța alba, iar în sistemul nervos periferic, fibrele nervoase forrmeaza nervii.

Sinapsa

Legătura dintre neuroni se realizează prin sinapse. Acestea sunt formațiuni structurale specializate, care se realizează între axonul neuronului presinaptic și dendritele sau corpul celular al neuronului postsinaptic. Cele două segmente sinaptice sunt separate printr-un spațiu sinaptic. Deci legătura dintre neuroni nu se face prin contact direct, ci este mediată chimic, prin eliberarea mediatorului în fanta sinaptică. Transmiterea impulsului nervos de la terminațiile nervoase motorii la fibrele musculare se face printr-o formațiune similară numita placa motorie (sinapsa neuromusculară) având ca mediator acetilcolina.

Neurotransmițătorii

Sunt substanțe chimice eliberate la nivelul terminațiilor nervoase presinaptice și care se fixează pe situsuri receptoare specifice de la nivelul neuronilor postsinaptici.

Neurotransmițătorii sunt eliberați la nivelul neuronilor, în cadrul terminalului presinaptic. Mai departe, moleculele acestor substanțe traversează fanta sinaptica, pentru a fi acceptate de către un alt neuron, prin receptori specifici. Acțiunea care urmează poate sa fie de excitare a celulei nervoase sau de inhibiție.

Neurotransmițătorii (peste 40 descoperiți până în prezent) pot influența capacitatea de concentrare, dispoziția, somnul, greutatea și pot determina apariția unor efecte adverse, în momentul în care concentrațiile lor sunt dezechilibrate.

Exista două tipuri de neurotransmițători –  excitatori și inhibitori. Cei excitatori provoacă o stimulare a sistemului nervos central, în timp ce inhibitorii induc un efect relaxant, de calmare și de echilibrare. În momentul în care substanțele excitatorii sunt superactive, balanța celor inhibitorii este dereglată cu ușurință.

Din categoria substanțelor inhibitorii fac parte serotonina. Aceasta are un rol important în producerea somnului, în procese mintale şi afective, în funcţii motorii, în termoreglare, în reglarea presiunii arteriale, în actul vomei, în funcţii hormonale. Marea majoritate din cantitatea totală de serotonină este produsă la nivelul tractului gastrointestinal, mai exact intestine, iar restul este sintetizat și eliberat de creier de către glanda pineală, deoarece serotonina produsă în intestin nu poate pătrunde în creier, el trebuie să și-o producă singur.

Endorfienele reduc intensitatea durerii și anxietatea, stimulează sistemul imun, intervine în procesul învățării sau în adaptarea la lumină sau întuneric. Acțiunea lor durează peste 30 de ore.

Gaba este o substanță cunoscută ca fiind echivalentul natural al valiumului, un tranchilizant, utilizat în cazul nevrozelor, anxietății, spasmelor musculare.

Din categoria substanțelor excitatorii fac parte epinefrina sau adrenalina care este un hormon secretat în sânge de glanda medulosuprarenală în cazuri de stres. Ajunsă în sânge ea determină creșterea frecvenței cardiace, a presiunii sanguine, dilatarea bronhiilor și pregătirea organismului pentru o producere masivă de energie prin arderea lipidelor și sinteza glucozei. 

Dopamina are o acțiune  inotropă pozitiva ce asigură creșterea forței de contracție a inimii) fiind un medicament de urgență în caz de stare de șoc cardiogenic, infecțios, hipovolemic sau traumatic, nu poate traversa bariera hemato-encefalică astfel incât, administrată ca medicament, nu afectează în mod direct sistemul nervos central.